Citite acolo, traduse aici.

Dacă nu te-ai preocupat de muzica pop în ultimele câteva luni, ai ratat ascensiunea a două trenduri oarecum opuse. Într-o lume în care cântatul mediocru n-a reprezentat nicicând o piedică, mulţi artişti au început deodată să sune extraordinar. Mai ceva decât extraordinar: perfect. Note şi tonuri perfecte, ca şi cum a avut loc o nemărturisită înăsprire a standardelor la casele de discuri sau un salt evolutiv în dezvoltarea corzilor vocale. La cealaltă extremă sunt câţiva cântăreţi de hip-hop care ating şi ei notele perfect, dar cu o precizie atât de exagerată încât, artificiale şi comice, melodiile lor seamănă cu nişte roboţi din anii ’50 cântând Motown*. (vezi audio la final)

Forţa din spatele ambelor trenduri este program numit Auto-Tune, o chestie ingenioasă pe care o poţi downloada şi care poate îndrepta orice voce pentru a atinge notele potrivite sau pentru a rămâne în tonalitatea potrivită. E un Photoshop al vocii. Nu e doar că Auto-Tune poate face pe oricine să cânte ca un profesionist, dar folosit aşa cum a fost gândit de producător, el poate transforma o reprezentaţie modestă în ceva fără niciun defect tehnic.

Inventatorul Auto-Tune-ului este un tip numit Andy Hildebrand care a lucrat ani întregi pe interpretarea datelor seismice în industria petrolieră. Folosind o formulă matematică numită autocorelaţie, Hildebrand trimitea sunete în pământ înregistrând reflecţia lor proiectând astfel hărţi care foloseau la săpături. E o tehnică datorită căreia companiile petroliere au economisit foarte mulţi bani, drept pentru care Hildebrand s-a retras la vârsta de 40 de ani. Avea următorul capitol al vieţii supus dezbaterii când, la o petrecere, o prietenă l-a provocat să inventeze un instrument care să-i permită să cânte fără să falseze. După ce a moşmondit câteva luni, Auto-Tune s-a născut în 1996.

Aproape imediat, sunetişti din toate studiourile l-au adoptat drept unealtă secrete pentru a remedia notele scăpate aiurea, economisind bani şi timp folosit altădată pentru re-înregistări. Auto-Tune a putut fi auzit de orice om teribil de iritanta melodie a lui Cher, „Believe”. În primul vers Cher cântă „I can’t break through…” ca şi cum ar face-o de pe o casetă stricată (rămânând totuşi în ton). Dar acesta nu este felul în care Auto-Tune a fost conceput să funcţioneze, „Nu m-am gândit niciodată că cineva întreg la minte ar vrea să facă aşa ceva cu el”, spune el. Ca şi alte trenduri înfiinţate de Cher, abuzul de creativitate al Auto-Tune-ului a ieşit repede din trend, chiar dacă a continuat să fie folosit în studiouri mai mult sau mai puţin uşor de remarcat. În 2003, T-Pain, un rapper nu dintre cei mai cunoscuţi, a început să refolosească produsul, de data aceasta cu mai mult succes, aşa încât albumul de debut (2005) a „trimis” mai multe single-uri în top 10.

Kanye West căuta un efect care să meargă cu nişte versuri duioase**, aşa că l-a urcat pe T-Pain în avion şi l-a adus în Hawaii pentru a vedea împreună cum ar putea să întoarcă pe toate părţile acest Auto-Tune. Diddy i-a dat chiar tânărului rapper un procent din profitul de pe un album pentru lecţiile despre Auto-Tune. Cu toate astea, dacă Kanye West a avut şi el parte de criticile lui, T-Pain e desfiinţat din start drept o ciudăţenie (nu că l-ar deranja: „Aş prefera să fiu cunoscut pentru ceva decât necunoscut pentru nimic”).

Să admitem că Auto-Tune a avut impact. Din cei 6-7 directori de case de înregistrări intervievaţi pentru acest articol niciunul nu şi-a putut aduce aminte de vreo sesiune de înregistrări din ultimii câţiva ani în care să nu fi folosit programul. „Nu e nicio ruşine să repari o notă sau două”, spune Jim Anderson, profesor de muzică la Universitatea din New York, „dar s-a mers mult prea departe”. Unul din producătorii care a câştigat Emmy-ul anul acesta ne-a spus: „Hai să zicem că Auto-Tune a văzut toate vocile de la Britney Spears la Bollywood şi că astăzi orice cântăreţ presupune că o să-i treci melodia prin acest program”.

În acelaşi timp, multe melodii îndrăgite sar un pic din ton dacă eşti mai atent. „Bineînţeles! Ăsta e cântatul!”, spune acelaşi profesor Jim Anderson. „De exemplu, poţi găsi nişte imperfecţii minunate în melodia ’Don’t Know Why’ a lui Norah Jones, dar n-aş schimba repara niciuna din ele”.

Să sperăm că fetişul pentru note perfecte va păli, deşi la modul în care se răspândeşte, nu dă semne de oboseală. O versiune cu doar 99$ pentru utilizatorii amatori a fost lansată în noiembrie 2007 iar acum T-Pain lucrează cu oamenii de la Auto-Tune pentru o versiune iPod. „O să fie foarte tare! Practic, înregistrezi vocea, pui Auto-Tune pe ea şi o trimiţi prin e-mail sau o pui pe net. O să poţi suna exact ca mine”, ne spune T-Pain. Întrebat dacă nu cumva asta o să se întoarcă împotriva lui atunci când nu va mai fi unic, T-Pain râde: „Nu sunt eu aşa îngrijorat. Am o grămadă de scheme pe care nu le-aţi văzut. Ceilalţi sunt cei care trebuie să m-ajungă din urmă”.

Audio clip: Adobe Flash Player (cel putin versiunea 9) este necesara pentru a asculta acest fisier. Descarca cea mai noua versiune aici. De asemenea, trebuie ca JavaScript sa fie functional in acest browser.

*Motown = casă de discuri din Detroit – oraş numit şi Mo(tor) Town – care a dat apoi un stil de muzică distinct, o combinaţie de blues, soul şi pop
** fraza exactă e „for an effect to match his heartbroken lyrics”, aluzie la albumul „8o8s & Heartbreak” al lui Kanye West.

Revistă: TIME, februarie 2009
Autor: Josh Tyrangiel
Titlu original: How Auto-Tune Is Breaking Music’s Sound Barrier

Maïa Mazaurette trăieşte în Berlin, de unde urmăreşte obişnuinţele sexuale ale contemporanilor săi pe blog (vezi sexactu.com) şi în cărţi. Ultima lucrare apărută: „Putem fi romantici pe la spate?” (Éditions La Musardine).

Gata. La o sută şaizeci şi unu de ani de la abolirea sclavagismului, şaizeci şi cinci de ani de la acordarea votului femeilor, zece ani de la legiferarea Pacs-ului* şi la trei săptămâni de la Declaraţia Drepturilor Animalelor, bărbaţii par în sfârşit decişi a se bate pentru drepturile lor. Ghetoul bărbatului şi hetero şi alb tremură sub loviturile unei noi revolutii: aceea pentru puterea de a spune nu. Până acum, totul se petrecea ca la carte: femeile distribuiau plăcerea sexuală pescuind băieţii atunci când le convenea, debarasându-se de kilometrii de rataţi în restul timpului. Femeile decideau, bărbaţii se supuneau. Nimeni nu se ofusca văzând diferenţele între treburile bărbaţilor (să facă primul pas, să plătească acel coctail, să ducă cu maşina, să îmbrăţişeze, să dureze minim trei minute în pat, să sune două zile mai târziu etc) şi treburile femeilor (să-şi epileze axilele cu o seară înainte). Dintotdeauna, această situaţie ne-a părut tuturor, naturală. Femeile cer drepturi egale cu condiţia ca bărbaţii să le rămână sclavi sexuali: ei şi? Până la urmă, toată lumea vede că se poate găsi întotdeauna un tip disponibil. Pocneşte din degete şi vei avea un bărbat. Dă-i un telefon şi-ţi va da sufleţelul.

Atâta doar că unii au început rebeliunea. O blondină le pune la dispoziţie un papuc numai bun de stat dedesubtu-i? Ei vor zice nu. Mai bine punem de pe-acum problema: femeile nu pot pricepe cuvântul „nu”. Creierul nostru este incapabil de a integra această informaţie simplă: un bărbat ne poate da cu flit. De fapt, atât de tare ne-am obişnuit cu aceia înfometaţi şi servili (bărbaţii … bine, nu?), încât pe aceia care vor refuza să ne gâdile celulita prin pat îi vom considera nebuni. Nebuni în deplinătatea sensului.

Am putut recent citi un elogiu al acestei reîntoarceri sub scriitura unui expert în seducţie: „Astăzi, femeile ne cred maşini ale căror şoferiţe trebuie că sunt. Aici intervine tehnica NU-ului. Nu mersi-ului, nu chiar acum-ului, nici mai târziu-ului, fără îndoială nu-ului, nu şi nu-ului! Refuzaţi-vă femeile, în mod ferm, fără tergiversări dar lăsând să planeze de undeva eventualitatea unei posibilităţi”, ne spune Sébastien Requiem.

Această abordare negativă provoacă reacţii diverse şi neaşteptate. În ordine cronologică, vom descoperi: 1. negarea – în faţa unui „nu” clar şi răspicat, femeile refuză la început să înţeleagă („Mă voi exprima altfel, poate mă voi apropia un pic mai tare de coapsele lui, cine ştie …”). Trece apoi de la 2. nedumerire („De ce nu mă vrea tipu’ ăsta?”) la 3. vulnerabilitate („Nu sunt îndeajuns de bună pentru el?”) ajungând uşor-uşor către obsesie („Ah, cum e! Îl vreau”). Într-un final îşi va semna capitularea: va insista teribil şi va accepta orice înfrângere. De aici, lucrurile sunt în mâinile voastre …

Din acest punct de vedere, bărbaţii mai au de parcurs o bună bucată de drum. Pe care nu o parcurg. Nu îi interesează să se elibereze de statutul lor de sclavi sexuali. Refuză (şi se refuză pe ei înşişi) pentru că o partidă bună de gimnastică valorează cât toată autopreţuirea de pe lume. Aşa că, cedând ei într-un final, e o situaţie câştig-câştig: femeia are stentimentul de a-l fi cucerit, şi ei au sentimentul de a mânui treburile mai importante. Ele conduc bărcuţa câtă vreme ei stăpânesc apa şi valurile.

Strategii lumii au spus dintotdeauna că cea mai bună apărare este atacul, însă nici Sun Tzu, nici Napoléon n-au turnat filme porno. În seducţie, cel mai bun atac s-ar putea să fie defensiva. Faceţi-vă doriţi: lăsaţi armele pentru a câştiga războiul.

Revistă: GQ France, nr. 19, septembrie 2009.
Autor: Maïa Mazaurette
Titlu original: La pouvoir de dire non

*PaCS – pacte civil de solidarité, formă de uniune civilă între doi adulţi prin care consimt să-şi organizeze împreună viaţa. Este o formă mai „relaxată” decât căsătoria, dar care implică unele îndatoriri civile. A fost votată în Franţa în 15 noiembrie 1999.