Citite acolo, traduse aici.

Explozia textelor în literatura ştiinţifică pune o problemă din ce în ce mai serioasă: cum să nu fii depăşit de situaţie? Cum poţi evita să-ţi vezi creierul năucit sub greutatea articolelor şi cărţilor de citit? Medicamentul împotriva asfixierii este cunoscut de mai bine de 30 de ani: citeşte mai puţin!

Carol Tenopir şi Donald King de la Universitatea din Pittsbourgh arată că timpul mediu petrecut pentru lecturarea unei lucrări ştiinţifice a rămas constant din anii ’70 până în anii ’90 iar acum a scăzut de la 47 la 30 de minute. Tendinţa ar trebui să continue, spun cu entuziasm cercetătorii americani. Într-un lung articol publicat în revista Science, aceştia privesc cu ochi încrezători progresul „lecturii strategice”, făcută posibilă de revoluţia digitală şi Internet.

„Scopul este să te mişti repede prin literatura de specialitate şi asta citind cât mai puţin”, spun ei. Apoi citează un alt articol în care era descris un tată „iritat” de obiceiul fetei lui de a zapa cu o viteză nebună atunci când se uită la televizor; tatăl o întreba de ce nu se poate decide odată, iar ea răspundea: „nu încerc să mă decid”, ceea ce poate fi tradus drept “a urmări canalele fugar şi a aduna informaţia pe orizontală mai mult decât pe verticală”. Articolul conclude: „putem defini trecerea de la sursele tradiţionale la sursele digitale în funcţie de « timp de căutare », aşa încât Google devine un exemplu antologic. Minunata abilitate de a sări de la o informaţie la alta era denumită înainte « research » şi era considerată primul pas spre cunoaştere ştiinţifică. Astăzi noi facem « research » continuu”.

Ascensiunea regatului digital a făcut posibilă (iar în continuare va îmbunătăţi) „lectură strategică”. Însă, există şi voci care preferă să nu îmbrace totul în hăinuţa politeţii. Geoffrey Bilder, preşedintele unei asociaţii specializată pe centralizarea datelor din articolele ştiinţifice, consideră că „lectura strategică” nu e decât „strategie pentru evitarea lecturii”. Până şi oamenii de ştiinţă evită să citească tot. Se uită la index, caută-caută, apoi ajung în interiorul lucrării doar acolo unde îi interesează şi unde este important pentru fiecare.

Acum, valoarea ştiinţei se traduce deseori în aprecierea şi prognozarea viitorului. Dacă în comunitatea ştiinţifică timpul de lectură s-a redus în zece ani de la 47 la 30 de minute, ce ne aşteptăm de la următorii douăzeci de ani? 25 de minute? 5?

PS: un videoclip pe aceeaşi temă. Ajuns la 157 de ani (estimez şi eu …), John Searle e chiar sympa:

Revista: www.booksmag.fr, sept 2009

Autor: Olivier Postel-Vinay

Titlu original: Lecture stratégique

La intrare

În coada de la 11:30 dimineaţa fanii erau destul de relaxaţi. Nimic n-avea sa anunţe urletele şi dansurile şi măscăriile de cu seară. „Acum, serios vorbind, eu nu prea sunt fan. Am venit din curiozitate să văd ultimele repetiţi”. Un casier îl întreabă pe gardianul care păzea coada afară: „Toţi de aici vor la « Michael »?”. „Mda…”. Filmul va rula toată ziua. Un tânăr, fără să urle şi fără măcar să fie deghizat (pff … dezamăgire), aşteaptă totuşi cu nerăbdare: „Îmi cumpărasem un loc pentru concertul din Londra. Aşa mai compensez şi eu. Cum am aflat data în care va rula filmul mi-am luat o zi liberă”. NB: dacă vecinul de birou este şi el bolnav în aceeaşi zi, denunţaţi-l! Sala se umple pe jumătate. O tânără vorbeşte apăsat: „…n-o să ratez nimic din tot ce va ieşi despre Michael”.

Filmul

Va trebui să clarificăm lucrurile, chiar dacă va fi dureros: eroul moare la final. Totuşi – şi din fericire pentru spectoatoarea care oricum îşi va şterge mucii pe tot parcursul filmului – nu se insistă pe acest aspect. Totul se concentrează pe un omagiu delirant făcut din două ore de repetiţii în care îl vedem pe Rege mai de aproape (uneori prea de aproape, hiiiiii).

Pentru un fan, This is it rămâne un document unic despre ultimele săptămâni de pregătire a mega-concertului din Londra care n-a prea mai avut loc. Poze cu Michael suprapuse pe un ecran gigant, totul pare grandios. Sau poate megalomanic. Îţi faci o impresie destul de potrivită despre ce şi cum ar fi fost concertul şi despre relaţia star-ului cu colegii lui. Între două „God bless you”, Michale avea grijă să controleze tot ce putea în materie de muzică şi scenă.

Pentru spectatorul x, toate astea sunt drăguţe în cel mai bun caz, plictisitoare în cel mai rău. Anturajul cântăreţului îi plânge geniul de la început până la sfârşit, dansatorii angajaţi pentru concertul din Londra tăriesc acum emoţii zguduitoare, iar uneori Michael aruncă câte o vorbă greu de priceput cum ar fi: „Priviţi-mă cum rag”. Când niciuna din acestea nu se întâmplă, toată lumea dansează şi exersează într-o vestuţă neagră cu tiv şi manşoane metalice. O face extraordinar, deh, tot Michael Jackson rămâne. La un moment dat îşi ia zborul şi dansatorii sar pe scenă ca din toaster după care apare imaginea cântăreţului care zice, fără să zâmbească, „I like trees”.

Debriefing [1]

La ieşire lumea era deopotrivă tristă şi fericită, ezitând între „Ce păcat!” şi „Ce frumos!”. Asta a fost.

Revistă: Les Inrockuptibles, octombrie 2009, http://www.lesinrocks.com/

Autor: Camille Polloni

Titlu original: On y était : « This is it » de Michael Jackson

[1] interesantă alegere de subtitlu. “Debriefing” înseamnă “a one-time, semi-structured conversation with an individual who has just experienced a stressful or traumatic event”. vedeţi http://encyclopedia.thefreedictionary.com/debriefing

* aşa au zis băieţii de la Relevant

www.relevantmagazine.com

Cardinalul neastâmpărat

În Evul Mediu, bibliotecarii se dădeau peste cap (nu literalmente, evident) pentru a-şi proteja nepreţuitele texte. Ajungeau până în punctul în care legau cărţile cu lanţuri grele şi lungi – cam cum se întâmplă azi cu pixurile în bănci. Lesa metalică era doar îndeajuns de lungă cât să permită transportul de la raft la măsuţa de citit. Să fie oare asemenea precauţii inutile şi uşor paranoia? Nu chiar. În secolul al XVII-lea, când „cărţile înlănţuite” ieşiseră aproape din uz, cardinalul Domenico Passionei a devenit unul din cei mai cunoscuţi hoţi de cărţi ai vremii. Ce făcea el s-ar numi astăzi probabil trafic de influenţă având în vedere că se folosea de funcţia sa – şeful bibliotecii Vaticanului – pentru a-şi însuşi cărţulii din alte abaţii (şi rimează!). Modus operandi? Clasic: le ascundea sub robă. Dacă ceva era în neregulă, cerea să rămână singur în sala de lectură şi rar se întâmpla să fie refuzat. Odată rămas singur, ori le ţinea pe-acolo pe dedesubt, ori le arunca pe fereastră unui complice de la parter. Passionei a făcut tot ce-a putut cu degetele lui „lipicioase”. Librăria sa privată conţinea … 32 000 volume!

Gangsterul cititor

Stephen Carrie Blumberg, cunoscut şi sub numele de the book bandit, este considerat unul dintre cei mai prolifici hoţi ai secolului trecut, adunând vreo 20.000 de volume şi 10.000 de manuscrise din aproape 200 de biblioteci. Stratagema lui preferată era să se dea drept profesor folosind acte false şi poze adevărate lipite copilăreşte cu lipici. După ce a scăpat de câteva ori la mustaţă, a fost prins definitiv în 1991. Minunat, însă după aceea a urmat partea mai puţin plăcută: mai mult de 40 de bibliotecari din ţări diferite au fost nevoiţi să pună cap la cap baze de date pentru a trimite fiecare exemplar în biblioteca de unde provenea. Bineînţeles, cei mai mulţi dintre păgubiţi habar n-aveau că le lipseşte ceva. Cine mai citeşte manuscrise în ziua de azi … În sfârşit, după toată treaba s-a făcut un film în 1997.

În stil american

Când activistul Abbie Hoffman[*] a scris Fură această carte în 1971, titlul a fost apreciat literalmente de numeroşii şi yipioţii lui colegi. A rămas până astăzi una dintre cele mai furate cărţi din istorie (librarii spun că şi astăzi e imposibil de păstrat pe raft). Iar Abbie asta a şi vrut. Cartea lui include informaţii despre cum să furi carduri bancare, cum să grădinăreşti marihuana, cum să … obţii bovine gratis de la Guvern etc. Abbie Hoffman avea să declare: „e ruşinos când, în loc să dai jos guvernul aşa cum ţi-ai propus, ajungi în lista de bestseller-uri”. 

[Tastatorul a făcut pentru dvs. un mini-research şi vă lasă cărţulia în format pdf aici]

Un oscar pentru îngrijirea cărţilor

Anul 1988 avea să înceapă bine pentru veteranul de război Gustav Hasford. A fost nominalizat la oscar pentru Full Metal Jacket (scris în colaborare cu Stanley Kubrik) iar romanul său, The Short-Timers se bucura de un nou val de succes. Ce nu ştia Hasford era faptul că poliţia îl urmărea de ceva vreme. De ce? Acesta adunase amenzi în valoare de $3200 pentru 87 de cărţi pe care nu le înapoiase dintr-o librărie din California. Autorităţile au găsit ulterior cele 87 de cărţi, plus încă 9913 într-un vestiar secret cu volume din toată lumea. Un bibliofil convins, Hasford a declarat că era supărat pe nenorociţii care mânuiau necurespunzător preţioasele obiecte, aşa că a decis să le păstreze el în confort total. Poliţiştii au fost într-atât de inteligenţi încât să descindă în apartamentul acestuia în noapte Oscarurilor. Evident, el nu era acasă. A fost prins ulterior şi condamnat la şase luni de închisoare. 

Revistă: Mental Floss, nov-dec 2009 (fresh meat!)

Titlu original: Great Moments in the History of Book Theft

Autor: Kelly Robinson

[*] Abbie Hoffman este unul din cofondatorii YIP (Youth International Party), vezi aici

Fiecare rezultat slab la examen, termen depăşit sau proiect eşuat vine cu şansa de a încerca noi scuze. A fost o ceartă în familie. O pisică bolnavă. O urgenţă la serviciu. Ca să nu mai vorbim de şosele: să nu fi fost aşa alunecoase…

Acest gen de replici este atât de familiar încât  majoritatea indivizilor îl respinge din start, chiar şi atunci când replicile îi aparţin.

Este unul dintre motivele pentru care artizanii de explicaţii – şi numărul acestora este de ordinul milioanelor -  nu aşteaptă să se împiedice pentru a-şi pune în practică măiestria.

În realitate, îşi pun singuri piedică înainte de a-şi seta un obiectiv sau de a încerca să atingă o performanţă. Explicaţiile lor sunt preataşate: Nici n-am fost la ore. M-am dus mahmur la interviu. Nici nu ştiam în ce consta admiterea.

Asta este de fapt auto-sabotare, precum consumul de alcool înainte de un test, absenţa de la antrenamente sau utilizarea unui echipament inadecvat, spune Ed R. Hirt, un psiholog de la universitatea din Indiana. „ Unii oameni fac asta des, fără a fi de multe ori în totalitate conştienţi de acest fapt sau de implicaţiile sale.

Psihologii au studiat acest tip de comportament din 1978, când Steven Berglas si Edward E. Jones folosesc formula „autosabotare” (selfhandicapping) într-o cercetare asupra studenţilor care aleg să ia un placebo despre care li s-a spus că le va inhiba rezultatele la un examen.

Tendinţa merge mult mai în adâncime decât o simplă coborâre a nivelului aşteptărilor, având de a face mai degrabă cu protejarea imaginii de sine decât cu conflicte psihologice cu rădăcini în dezvoltarea infantilă (dintr-o perspectiva Freudiană). Cercetările recente ajută la clarificarea nu doar a portretului-robot al autosabotorului, ci şi a consecinţelor, dar şi a posibilelor beneficii.

În accepţiunea iniţială, Dr. Berglas şi Dr. Jones identifică fenomenul la studenţii cărora li s-a spus că au trecut cu succes un test alcătuit din întrebări fără răspuns. „Reuşiseră” fără să ştie cum şi de ce. „Aceştia sunt oamenii cărora li se spune că sunt înzestraţi, fără a şti de unde a derivat aceasta inferenţă”, afirmă Dr. Berglas, acum antrenor executiv în Los Angeles. El spune că înţelege în totalitate impulsul, el însuşi experimentând pentru prima dată droguri în liceu chiar înainte de testul SAT[1], la care existau aşteptări pentru obţinerea notei maxime –  un tur de forţă abandonat care a oferit baza de pornire a teoriei.

Impulsul de a se auto-accidenta tinde a fi mai puternică în rândul bărbaţilor. Dr Hirt şi alţii au măsurat tendinţa în cadrul cercetării cerându-le subiecţilor să ierarhizeze o serie de afirmaţii pe criteriul asemănării cu propriul comportament (de exemplu „ Încerc să nu mă implic prea tare în activităţi competitive pentru a nu mă afecta prea tare dacă pierd sau am un rezultat slab.”). Bărbaţii tind să obţină scoruri mai mari la aceste măsurători şi, în termeni de rezultate de cercetare, să se autoaccidenteze mai grav.

În ciuda oportunităţii şi a unei motivaţii destul de puternice, majoritatea oamenilor va invoca un handicap. Într-un articol publicat vara trecută, Sean McCrea, un psiholog de la Universitatea Konstanz din Germania descrie experimentele în cadrul cărora a manipulat rezultatele participanţilor la o serie de teste de inteligenţă. În unele dintre acestea, subiecţii puteau alege între a se pregăti înainte de susţinere sau a se alătura grupului fără pregătire prealabilă.

Desigur, Dr. McCrea a observat că aceia cărora li se spusese că au obţinut rezultate slabe au pus eşecul pe seama lipsei de pregătire (dacă aparţineau grupului respectiv), invocarea acestui handicap având rolul de a amortiza lovitura dată încrederii de sine.

Dar handicapul are şi alt efect. Într.un alt experiment, participanţii care au avut o explicaţie bună pentru rezultatele slabe – zgomotele deranjante din căştile pe care le-au purtat pe toată durata testului – au fost mai puţin motivaţi să se pregătească pentru un test ulterior decât cei care nu au avut nicio scuză. „ Handicapul le-a permis să spună: Date fiind circumstanţele, m-am descurcat destul de bine ” spune McCrea într-un interviu telefonic. Nu există astfel nimic care să-i împingă să se perfecţioneze.

Umilinţa este, în anumite cazuri, catalizatorul motivaţiei.

Ca strategie pe termen scurt, autosabotarea este deseori un exerciţiu de iluzie. Cercetări făcute pe studenţi arată că aceia care au făcut din autosabotare un obicei – cei care lipsesc de la cursuri, depăşesc termenele, nu cumpără manualele – se autoapreciază ca făcând parte din primii 10% dintre studenţii din grupa lor, deşi notele lor sunt mediocre.

Cei care reuşesc, în ciuda flirturilor cu acest obicei, tind să dezvolte o afecţiune faţă de handicapul însuşi, fie că este consumul de droguri sau alcool, ori nerespectarea regulilor. „ Odată cu succesul, aşteptările cresc şi, prin urmare, comportamentul devine extrem”, spune Dr. Berglas

Însă tactica nu-i convinge pe cei mai mulţi. Într-un studiu recent, James C.McElroz din Universitatea de stat din Iowa şi J. Michael Crant din Notre Dame au avut 246 de subiecţi adulţi care au evaluat comportamentul unor personaje dintr-o serie de anecdote despre locul de muncă. Încrederea participanţilor în personaj începe să scadă la a doua invocare a handicapului.

Ceea ce se întâmplă e că dacă foloseşti scuze deseori, observatorii nu neagă performanţa, însă încep să o vadă ca parte a dispoziţiei. Modul prin care poate fi evitată catalogarea este prin accidentarea cu aceeaşi frecvenţă, însă invocarea ei de către un terţ. Aceasta este, de altfel, una dintre cele mai bune forme de a găsi scuze: pentru cele mai bune rezultate, recrutează un apologet.

Cel mai important este ca, în cele din urmă, indiferent de metodă, să nu fie luată în niciun caz în calcul varianta explicaţiei alternative.

Pe termen lung, pentru unii este mult mai uşor să accepte acest comportament decât faptul că au dat tot ce-au avut mai bun şi au eşuat.

Titlu original: Some Protect the Ego by Working on Their Excuses

Autor: Benedict Carey

Publicat în : New York Times, 5 Ianuarie  2009  www.nytimes.com

[1] Scholastic Assessment Test este un test standardizat pentru admiterea la colegiu în SUA