Citite acolo, traduse aici.

[După ce articolul acesta avea să ridice numeroase şi îndoielnice sprâncene în peluza de sex masculin a acestui blog, am decis – încă de pe atunci, acum nu fac decât să îmi onorez promisiunea – să împac galeriile în aşa fel încât şi masculii să simtă aerul vintage venind dinspre vetuste reviste (ce aliteraţie minunată!)]

Budwiser 1904 (Introduction of Budwiser to the Gods)

Calsberg 1954, Heineken 1947, Guinness 1955

Miller 1953

Heineken 1957

Miscellaneous miniads

Now that’s a strange Santa, the dead goose and everything … (Budweiser 1938)

Tuborg 1969, Drewrys 1968

That’s a gay thing to print, but hey, it’s nineteen nineties! (Miller 1990)

[ Scurt intro: Pe 27 august a.c. apărea în librăriile Franţei ultima parte din romanul lui Cărtărescu –ed. Denoel, tradus de Laure Hinckel. Aceasta a fost probabil printre primele recenzii. Nu foarte strălucită, dacă m-aţi fi întrebat pe mine. Însă abia după aceea am citit mai multe din acel număr. Cred, acum, că aşa le scriu ei. Este stilul în care se recenzează acolo. Să nu fiţi, deci, dezamăgiţi. ]

Aripa dreaptă închide trilogia Orbitorului, începută de Mircea Cărtărescu acum cincisprezece ani. Vom putea spune că acest impresionant volum ridică autorul în zenitul literaturii europene. Corpul unui fluture apare drept un întreg univers pentru sine însuşi, aşa cum acest roman este pe de-a întregul iniţiatic, simbolic, realist, autobiografic, filosofic, poetic şi multe alte lucruri, deopotrivă bine scris şi bine tradus, într-o proză savantă, apoi populară, lirică, apoi trivială, melanj de stiluri, de tonuri, niveluri de limbă care rezervă nenumărate momente de delectare. Patru naratori se intersectează, îşi răspund într-un subtil joc de eco-uri, până la apoteoza finală care ne face să trecem într-o altă lume, ca într-o nouă Divina Comedie.

Prima voce narativă urmăreşte amploarea Revoluţiei române din 1989, cu evocări simpatice şi tulburătoare dintr-o societate la capătul puterilor, supusă arbitrarului unei grave maladii. A doua şi a treia voce redau intimitatea absolută a unui băiat şi a mamei lui, magiile care se arată privirii naive a lui Mircişor. Înşelătoare perspectivă. Familia ascunde secretul lui Victor, fratele geamăn de care Mircea a fost despărţit din naştere, crescut într-un bordel, devenit insensibi, criminal, torţionar al cărui parcurs iniţiatic este de fapt o lungă mântuire. În sfârşit, ultima voce povesteşte povestea scrierii, amestecând giganticul dispozitiv prin introducerea lui Herman, amic şi ghid al naratorului, o metaforă, probabil, a scriitorului demiurg.

Se înţelege că o aşa carte nu se cade a fi rezumată: trebuie să te laşi prins de tornada a cărei ambiţie este recuperarea tradiţiei unui întreg secol al romanului, de la Joyce, Kafka sau Faulkner. Pariul lui Mircea Cărtărescu, care are mijloacele hubris-ului * literar, este că romanul total, romanul-monstru, cvasi-cosmic, rămâne în ordinea artelor mijlocul principal de rivalizare cu lumea şi de compensare: futilitatea prezentului este pregătită să înţeleagă acest roman?

Revistă: Le Magazine Litéraire, septembrie 2009

Autor: Bernard Fauconnier

Titlu original: L’effet papillon

*Interesantă alegere acest hubris. Etimologic, termenul înseamnă "aroganţă", "mândrie", "autopreţuire", însă în accepţiunea modernă el nu este neapărat un termen negativ. Wikipedia notează: "it is often associated with a lack of humility, not always with the lack of knowledge".

interviu partea a II-a.

vezi prima parte aici.

Cum v-a venit ideea de a povesti, în ultimul vostru roman, istoria acelui elefant numit Soliman, oferit de regele Dom João III al Portugaliei arhiducelui de Viena şi care a traversat toată Europa în 1555?

S-a întâmplat când luam cina undeva în Viena, oraş în care am ţinut o conferinţă, că cineva mi-a povestit această istorioară incredibilă (însă adevărată). În acest sens, Drumul elefantului este o mică excepţie a operei mele. Acest subiect mi-a fost adus din exterior. În mod normal, poveştile pe care vreau să le spun îmi vin din interior. E aproape ca şi cum ele ar preexista şi ar avea nevoie de un cineva să le scrie. Procesul asocierii ideilor e foarte important pentru felul în care scriu eu. Sunt foarte dependent de gândurile care îmi vin. Nu mă aşez la masa de scris spunându-mi că acum trebuie să am inspiraţie şi să scriu şi nu încep brusc să mă gândesc la subiecte. Aştept cu răbdare şi ideile vin. E uneori greu să le dirijezi atunci când se lasă aşteptate prea mult. Dar, cel puţin până acum, ideea a sfârşit prin a mi se arăta ba chiar de cele mai multe ori pe neaşteptate. De exemplu, pentru Eseu despre orbire, eram într-un restaurant … loc nu foarte obişnuit al inspiraţiei. Deodată, întrebarea m-a lovit: „Şi dacă am fi cu toţii orbi?”, şi răspunsul imediat după aceea: „Dar suntem cu toţii orbi!”. După acest embrion minimal, istoria s-a scris singură.

Şi restul vine de la sine?

Nu sunt unul dintre aceia care văd scriitura ca pe o suferinţă. Ceea ce nu înseamnă că a scrie e facil. A scrie e o muncă. Trebuie să lupţi, să lupţi pentru expresia potrivită, pentru expresia cea mai reuşită din punct de vedere estetic. Sunt aici uneori momente dificile. Dar şi momente în care totul se întâmplă de parcă aţi avea muşchii bine încălziţi: aşa pasaje sunt atât de fluide încât cititorul poate resimţi uneori impresia facilităţii. Însă această fluiditate nu se poate fabrica. Ea este sau nu este. Nu sunt genul care să scriu schiţe şi draft-uri pentru romanele mele. Scriu în maniera în care cresc arborii. Ei cresc, cresc, cresc, până când ating talia pe care trebuie s-o atingă şi să devină a lor. La fel, povestea pe care o scriu creşte până când cartea spune tot ce-a avut de spus şi îmi arată că trebuie să fie oprită în acel punct.

Ce v-a interesat în această anecdotă istorică din secolul al XVI-lea?

Trebuie să mărturisesc că simpla anecdotă probabil n-ar fi meritat un roman. Dar sfârşitul tragicomic al acelui elefant m-a decis să o fac. După ce a venit din India, după ce traversează Europa până la Lisabona, şi apoi de la Lisabona la Viena, reuşeşte să supravieţuiască trecerea Alpilor şi … moare după un an în grădina zoologică privată a arhiducelui. Şi, la drept vorbind, toate acestea pentru ce? Fără acest epilog incredibil, n-aş fi scris niciodată această carte. Nu povestesc doar pentru a povesti, deşi acesta este un scop legitim al literaturii, nu e nicio îndoială. Însă eu nu sunt construit pentru a povesti şi atât.

Opera dumneavoastră este de fapt foarte „angajată”. Conţine idealuri comuniste care au ghidat viaţa dumneavoastră. Cum vedeţi dumneavoastră raportul dintre literatură şi angajament politic?

În calitate de scriitor, nu simt obligaţia de a apăra anumite idealuri. Dar sunt romancier şi în acelaşi timp cetăţean, fără a putea separa cele două dimensiuni. Acolo unde merge scriitorul trebuie să meargă şi cetăţeanul lumii. Şi dacă scriitorul-cetăţean care sunt se preocupă de societatea care îl înconjoară, dacă ia politica în serios, aceasta se reflectă în mod necesar în opera sa. Ceea ce nu înseamnă că mi-am petrecut viaţa scriind manifeste politice. Niciodată nu m-am servit de literatură pentru scopuri direct ideologice. Evident, ideile mele sunt prezente sub o formă sau alta în scriitura mea, însă poveştile pe care le spun au în vedere cu totul alte lucruri …

Aşadar literatura nu este derizorie, după părerea dvs?

Nu am într-adevăr un răspun la asemenea întrebare. Literatura nu se face în van, nu, dar nici nu salvează lumea. Dacă ar fi fost capabilă de asta, ar fi făcut-o deja. Bineînţeles că unele cărţi au influenţat cursul istoriei (Capitalul lui Marx, Biblia), dar ele nu sunt opere literare. În plus, nu trebuie să uităm că adevăraţii cititori, aceia care fac din lectură o parte importantă a vieţii lor, sunt de fapt destul de puţini. Nu ştiu dacă ţine de scriitori să hrănească îndeobşte conştiinţa cetăţenilor, dar sunt convins că cititorul citeşte, în fond, pentru a găsi confort. Departe de a ne schimba, o carte ne reîmprospătează propria identitate. Personajele literare ne însoţesc în viaţă pentru câteva momente, timp în care ne dau posibilitatea de a spune: „şi eu, şi eu sunt la fel!”.

La 86 de ani, ce vă mai aduce către masa de scris?

Acelaşi lucru valabil pentru toată lumea: imperioasa necesitate umană de a comunica. Întotdeauna am fost rezervat, foarte puţin comunicativ. Însă este adevărat, pot să spun asta la 86 de ani: ştiu că zilele îmi sunt numărate, dar am reuşit să zic tot ce-am avut de zis. Următoarea carte, care va apărea în toamnă în Portugalia şi despre care n-aş vrea să vorbesc, va putea fi un punct final în opera mea. Tot ce voi zice după aceea nu va mai aduce nimic în plus.

Revistă: Booksmag, nr. 8, septembrie 2009.

Răspunsuri culese de: Suzi Vieira

Titlul original: José Saramago: "Ce sont les lectures qui ont fait de moi un écrivain"

*Levantado do chão – Literalmente, „deasupra solului”. Volumul nu a fost tradus în limba română.

Între două bucăţi de interviu José Saramago, propun să ne autopersuadăm cu ideea că femeia şic nu e o invenţie a anilor 2000, şi că domnişoarele cu eşarfe uşor interbelice şi încălţăminte dada au toate raţiunile azi să  revive some ‘50s stylishness.

José Saramago este una din cele mai mari figuri ale literaturii portugheze. Crescut într-o familie modestă de ţărani în Ribatejo, acest bătrânel militant ajuns la 86 de ani este singurul autor hispanic laureat cu premiul Nobel pentru literatură (1998). Autodidact, un lăcătuş de profesie a produs o operă imensă care a stârnit desori scandaluri. Printre cărţi traduse în română: Eseu despre luciditate, Peştera, Memorialul mănăstirii, Eseu despre orbire, Anul morţii lui Ricardo Reies.

Al 19-lea dumneavoastră roman apare zilele acestea în Portugalia în vreme ce precedentul tocmai este tradus în franceză. La 86 de ani, sunteţi autorul unei opere imense. Parcursul dvs. este totuşi atipic, e evident că aţi fost autodidact. Cum ţi ajuns la a scrie?

 Sunt născut într-un orăşel mic din centrul Portugaliei într-o familie de ţărani fără pământ, analfabeţi. N-am studii universitare; de vină a fost bineînţeles lipsa banilor, dar şi faptul că în acele vremuri era pur şi simplu de neconceput ca un individ de teapa mea să ajungă să studieze. Formaţia mea profesională este de lăcătuş, meserie pe care am practicat-o nu puţin timp la Lisabona. Cu toate astea, îmi aduc aminte că, tânăr fiind – probabil 18 sau 19 ani –, am lansat într-o conversaţie pe care o aveam cu nişte prieteni ideea că mi-aş dori să devin scriitor. A fost aproape un banc. La mine acasă nu exista nicio singură carte. N-am fost crescut în mediul cărţilor a trebuit să mă duc eu până în preajma lor. Mi-am petrecut copilăria frecventând în fiecare seară biblioteca municipală din Lisabona unde, fără ca nimeni să nu-mi impună sau fără ca vreun maestru să mă sfătuiască ori să-mi orienteze lecturile, m-am pus pe citit. Citit, citit, citit. Sunt, într-adevăr, un autodidact – nu mi-e nici ruşine, nu sunt nici mândru de asta – însă am citit enorm. Iar a citi este încă şi va fi mereu cea mai bună cale de a învăţa scrisul; chiar dacă, desigur, nu toţi marii cititori devin scriitori.

De-abia la 53 de ani v-aţi decis să faceţi din a scrie ocupaţia dumneavoastră principală. De unde, de ce această revelaţie tardivă?

Adevărul este că nu am o explicaţie. Am scris dintotdeauna, încă din adolescentă. Ba chiar am publicat un roman la 25 de ani, apoi poeme la 44. Însă aceste prime tentative m-au făcut să pricep că nu aveam nimic de spus. În asemenea cazuri, e mai util să taci. Cotitura a fost ceva subit, la sfârşitul anilor 1970 fără să ştiu nici „de ce” nici „cum de”. Mă pregăteam să scriu Levantado do chão* după ce trăisem mai mulţi ani în regiunea deşertică şi rurală din Alentejo. Ceva în mine mi-a spus că această carte nu mai poate fi o carte. Presimţeam că va deveni brusc ceva diferit, fără să ştiu în ce va consta această diferenţă, fără a putea să o încadrez în nişte concepte. M-am aşezat şi am început să scriu.

Primele pagini au fost redactate într-un limbaj de la sine înţeles, ca acela pe care îl folosisem până atunci, toate semnele de punctuaţie obişnuite se găseau acolo. Şi totuşi, deodată, pe la pagina 20 şi ceva, m-am apucat de scris în acea manieră care mi-a devenit proprie, cu fraze lungi în care se întretaie voci ale unor personaje diferite, sau în care discursul indirect al naratorului şi vocea personajelor se amestecă în una şi aceeaşi frază; un singur flux narativ ritmat doar de virgule şi puncte, drept pauze mai mult sau mai puţin scurte. Aceast a fost, fără îndoială, cotitura vieţii mele de scriitor: ca un impuls care mi-a permis să abandonez un tip de naraţiune pentru a mă îndrepta spre o altă versiune a scriiturii, ca atunci când trecem graniţa. Apariţia acestei noi limbi a eliberat ceva profund în sinea mea. A fost ca un dop desfăcut, prezent acolo tot timpul dar bine sigilat altădată, după care a ţâşnit conţinutul dinăuntrul unei sticle. Apoi, au fost lecturile cele care au făcut din mine un scriitor. Nu am devenit realmente un scriitor decât din momentul în care am încept să am un public cu Levantado do chão şi In Nomine Dei. Această conştiinţă de a avea un public cititor a determinat într-un fel munca mea. Relaţia de ciudată afecţiune născută între lectori şi autori este cea care „mi-a făcut intrarea” în acest domeniu.

Într-un fel de abolire a punctuaţiei şi-a găsit José Saramago adevărata voce? Nu e vorba de abolirea punctuaţiei. Cred că vorbim cu aceleaşi elemente cu care producem muzică: sunete şi pauze, lungi sau scurte. Am aplicat acest principiu oral şi muzical stilului meu, fără să păstrez decât cuvintele şi unele hiaturi: puncte şi virgule. Această manieră de a scrie dă întâietate melodiei fiecărei fraze, a cărei organizare începe să semene cu discursul oral. Atenţie, nu poate fi vorba aici de transcrierea discursului oral în scris, fapt ce n-ar putea să funcţioneze niciodată; mă refer doar la importul unui mecanism. În fond, acest ton nu este deloc unul al oralităţii, ci unul al „auralităţii”, în sensul în care cuvintele mele sunt făcute pentru a fi înţelese.

Printre altele, iată câteva întrebări din partea a doua a interviului:

Cum v-a venit ideea de a povesti, în ultimul vostru roman, istoria acelui elefant numit Soliman, oferit de regele Dom João III al Portugaliei arhiducelui de Viena şi care a traversat toată Europa în 1555?

Opera dumneavoastră este de fapt foarte „angajată”. Conţine idealuri comuniste care au ghidat viaţa dumneavoastră. Cum vedeţi dumneavoastră raportul dintre literatură şi angajament politic?

La 86 de ani, ce vă mai aduce către masa de scris?

-va urma-

Revistă: Booksmag, nr. 8, septembrie 2009, www.booksmag.fr

Răspunsuri culese de: Suzi Vieira

Titlul original: José Saramago: "Ce sont les lectures qui ont fait de moi un écrivain"

Imediat ce vorbim despre Internet şi sfârşitul cititului – şi câţi n-o fac în zilele noastre – profeţiile lui Socrate reapar în discuţie, ne aducem aminte de pagubele aduse de acestea tinerimii, apoi Greciei, apoi civilizaţiei …

Aceste idei par ridicole, aberante. Dar respectul pe care îl datorăm autorului lor ne constrânge să le privim mai de aproape.

Să începem prin a nota faptul că dacă vorbele lui Socrate (secolul V î.Hr) au ajuns până la noi, e pentru că Platon s-a obosit să le noteze.  Ipocrit mic ce era Platon ăsta, manevrând viguros stiletul în timp ce Socrate îi ţinea predici lui Phaidros despre sminteala ce avea să fie produsă de scriitură. Ce oare îl necăjea pe socrate cu privire la scris şi citit?

În mare, ca să împrumutăm analuza lui Maryanne Wolf din Proust and the squid, Socrate formulează împotriva scrisului trei mari critici: 1. cuvintele, odată scrise, rămân înţepenite şi mor, în vreme ce vorbirea e întotdeauna în mod necesar vivace; 2. memoria, devenită inutilă, moare şi odată cu ea – civilizaţia; 3. nu în ultimul rând, cunoaşterea obţinută prin lectură nu e decât cunoaştere banală, superficială, insuficientă şi posibil dăunătoare.

Ah, dar trebuie să punem un pic lucrurile în perspectivă. Întâi, Socrate spunea toate acestea într-o vreme în care marele alfabet grec – singurul alfabet al epocii demn de acest nume – era pe cale de a se generaliza. Lumea filosofului, aceea a înţelepciunii procurată prin dialog şi vorbire era pe cale de a fi scoasă din peisaj. El însuşi primise învăţătura în această manieră şi tot astfel o transmisese lui Platon. Apoi, ruptura: Platon trece la scris, iar Aristotel, elevul acestuia din urmă, nu mai foloseşte decât acest mijloc. Nu puţini sunt cei care cred că dacă Socrate s-ar fi născut cu 50 de ani mai târziu, ar fi fost ceva mai relaxat asupra subiectului.

În plus, Socrate nu a fost singurul mare spirit al Antichităţii care să fi criticat scrisul. Ba chiar, deşi multe religii vedeau scrisul drept un dar divin, perspectiva era mai degrabă ambivalentă: practica scrisului şi a conservării textelor sacre era, se ştie, rezervată clerului sau curţii în vreme ce poporului îi parveneau toate acestea pe cale orală. De la transcrierea textelor vedice, până la difuzarea Bibliei imprimate, regăsim iar şi iar aceeaşi dezbatere: o fi bine să punem textele sacre în mâna poporului? Coranul însuşi n-a fost redactat decât târziu după moartea profetului Mahomed – şi asta pentru a pune în ordine versiunile care începeau să se multiplice – şi n-a fost imprimat decât 1000 de ani mai târziu.

Şi noi suntem în aceeaşi situaţie: trecerea de la scris la digital (şi, poate, într-un mod mai general, de la cuvânt la imagine). Argumentele noastre împotriva mediului digital şi semnalele pe care le dăm pentru păstrarea înţelepciunii şi virtuţii mediului scris vor părea peste încă 20 de secole, poate, la fel de înguste şi retrograde.

Sursă: blogurile booksmag.fr, iulie 2009.

Autor: Jean-Louis de Montesquiou

Imagine: worth1000.com