Citite acolo, traduse aici.

Fiecare rezultat slab la examen, termen depăşit sau proiect eşuat vine cu şansa de a încerca noi scuze. A fost o ceartă în familie. O pisică bolnavă. O urgenţă la serviciu. Ca să nu mai vorbim de şosele: să nu fi fost aşa alunecoase…

Acest gen de replici este atât de familiar încât  majoritatea indivizilor îl respinge din start, chiar şi atunci când replicile îi aparţin.

Este unul dintre motivele pentru care artizanii de explicaţii – şi numărul acestora este de ordinul milioanelor -  nu aşteaptă să se împiedice pentru a-şi pune în practică măiestria.

În realitate, îşi pun singuri piedică înainte de a-şi seta un obiectiv sau de a încerca să atingă o performanţă. Explicaţiile lor sunt preataşate: Nici n-am fost la ore. M-am dus mahmur la interviu. Nici nu ştiam în ce consta admiterea.

Asta este de fapt auto-sabotare, precum consumul de alcool înainte de un test, absenţa de la antrenamente sau utilizarea unui echipament inadecvat, spune Ed R. Hirt, un psiholog de la universitatea din Indiana. „ Unii oameni fac asta des, fără a fi de multe ori în totalitate conştienţi de acest fapt sau de implicaţiile sale.

Psihologii au studiat acest tip de comportament din 1978, când Steven Berglas si Edward E. Jones folosesc formula „autosabotare” (selfhandicapping) într-o cercetare asupra studenţilor care aleg să ia un placebo despre care li s-a spus că le va inhiba rezultatele la un examen.

Tendinţa merge mult mai în adâncime decât o simplă coborâre a nivelului aşteptărilor, având de a face mai degrabă cu protejarea imaginii de sine decât cu conflicte psihologice cu rădăcini în dezvoltarea infantilă (dintr-o perspectiva Freudiană). Cercetările recente ajută la clarificarea nu doar a portretului-robot al autosabotorului, ci şi a consecinţelor, dar şi a posibilelor beneficii.

În accepţiunea iniţială, Dr. Berglas şi Dr. Jones identifică fenomenul la studenţii cărora li s-a spus că au trecut cu succes un test alcătuit din întrebări fără răspuns. „Reuşiseră” fără să ştie cum şi de ce. „Aceştia sunt oamenii cărora li se spune că sunt înzestraţi, fără a şti de unde a derivat aceasta inferenţă”, afirmă Dr. Berglas, acum antrenor executiv în Los Angeles. El spune că înţelege în totalitate impulsul, el însuşi experimentând pentru prima dată droguri în liceu chiar înainte de testul SAT[1], la care existau aşteptări pentru obţinerea notei maxime –  un tur de forţă abandonat care a oferit baza de pornire a teoriei.

Impulsul de a se auto-accidenta tinde a fi mai puternică în rândul bărbaţilor. Dr Hirt şi alţii au măsurat tendinţa în cadrul cercetării cerându-le subiecţilor să ierarhizeze o serie de afirmaţii pe criteriul asemănării cu propriul comportament (de exemplu „ Încerc să nu mă implic prea tare în activităţi competitive pentru a nu mă afecta prea tare dacă pierd sau am un rezultat slab.”). Bărbaţii tind să obţină scoruri mai mari la aceste măsurători şi, în termeni de rezultate de cercetare, să se autoaccidenteze mai grav.

În ciuda oportunităţii şi a unei motivaţii destul de puternice, majoritatea oamenilor va invoca un handicap. Într-un articol publicat vara trecută, Sean McCrea, un psiholog de la Universitatea Konstanz din Germania descrie experimentele în cadrul cărora a manipulat rezultatele participanţilor la o serie de teste de inteligenţă. În unele dintre acestea, subiecţii puteau alege între a se pregăti înainte de susţinere sau a se alătura grupului fără pregătire prealabilă.

Desigur, Dr. McCrea a observat că aceia cărora li se spusese că au obţinut rezultate slabe au pus eşecul pe seama lipsei de pregătire (dacă aparţineau grupului respectiv), invocarea acestui handicap având rolul de a amortiza lovitura dată încrederii de sine.

Dar handicapul are şi alt efect. Într.un alt experiment, participanţii care au avut o explicaţie bună pentru rezultatele slabe – zgomotele deranjante din căştile pe care le-au purtat pe toată durata testului – au fost mai puţin motivaţi să se pregătească pentru un test ulterior decât cei care nu au avut nicio scuză. „ Handicapul le-a permis să spună: Date fiind circumstanţele, m-am descurcat destul de bine ” spune McCrea într-un interviu telefonic. Nu există astfel nimic care să-i împingă să se perfecţioneze.

Umilinţa este, în anumite cazuri, catalizatorul motivaţiei.

Ca strategie pe termen scurt, autosabotarea este deseori un exerciţiu de iluzie. Cercetări făcute pe studenţi arată că aceia care au făcut din autosabotare un obicei – cei care lipsesc de la cursuri, depăşesc termenele, nu cumpără manualele – se autoapreciază ca făcând parte din primii 10% dintre studenţii din grupa lor, deşi notele lor sunt mediocre.

Cei care reuşesc, în ciuda flirturilor cu acest obicei, tind să dezvolte o afecţiune faţă de handicapul însuşi, fie că este consumul de droguri sau alcool, ori nerespectarea regulilor. „ Odată cu succesul, aşteptările cresc şi, prin urmare, comportamentul devine extrem”, spune Dr. Berglas

Însă tactica nu-i convinge pe cei mai mulţi. Într-un studiu recent, James C.McElroz din Universitatea de stat din Iowa şi J. Michael Crant din Notre Dame au avut 246 de subiecţi adulţi care au evaluat comportamentul unor personaje dintr-o serie de anecdote despre locul de muncă. Încrederea participanţilor în personaj începe să scadă la a doua invocare a handicapului.

Ceea ce se întâmplă e că dacă foloseşti scuze deseori, observatorii nu neagă performanţa, însă încep să o vadă ca parte a dispoziţiei. Modul prin care poate fi evitată catalogarea este prin accidentarea cu aceeaşi frecvenţă, însă invocarea ei de către un terţ. Aceasta este, de altfel, una dintre cele mai bune forme de a găsi scuze: pentru cele mai bune rezultate, recrutează un apologet.

Cel mai important este ca, în cele din urmă, indiferent de metodă, să nu fie luată în niciun caz în calcul varianta explicaţiei alternative.

Pe termen lung, pentru unii este mult mai uşor să accepte acest comportament decât faptul că au dat tot ce-au avut mai bun şi au eşuat.

Titlu original: Some Protect the Ego by Working on Their Excuses

Autor: Benedict Carey

Publicat în : New York Times, 5 Ianuarie  2009  www.nytimes.com

[1] Scholastic Assessment Test este un test standardizat pentru admiterea la colegiu în SUA

[După ce articolul acesta avea să ridice numeroase şi îndoielnice sprâncene în peluza de sex masculin a acestui blog, am decis – încă de pe atunci, acum nu fac decât să îmi onorez promisiunea – să împac galeriile în aşa fel încât şi masculii să simtă aerul vintage venind dinspre vetuste reviste (ce aliteraţie minunată!)]

Budwiser 1904 (Introduction of Budwiser to the Gods)

Calsberg 1954, Heineken 1947, Guinness 1955

Miller 1953

Heineken 1957

Miscellaneous miniads

Now that’s a strange Santa, the dead goose and everything … (Budweiser 1938)

Tuborg 1969, Drewrys 1968

That’s a gay thing to print, but hey, it’s nineteen nineties! (Miller 1990)

[ Scurt intro: Pe 27 august a.c. apărea în librăriile Franţei ultima parte din romanul lui Cărtărescu –ed. Denoel, tradus de Laure Hinckel. Aceasta a fost probabil printre primele recenzii. Nu foarte strălucită, dacă m-aţi fi întrebat pe mine. Însă abia după aceea am citit mai multe din acel număr. Cred, acum, că aşa le scriu ei. Este stilul în care se recenzează acolo. Să nu fiţi, deci, dezamăgiţi. ]

Aripa dreaptă închide trilogia Orbitorului, începută de Mircea Cărtărescu acum cincisprezece ani. Vom putea spune că acest impresionant volum ridică autorul în zenitul literaturii europene. Corpul unui fluture apare drept un întreg univers pentru sine însuşi, aşa cum acest roman este pe de-a întregul iniţiatic, simbolic, realist, autobiografic, filosofic, poetic şi multe alte lucruri, deopotrivă bine scris şi bine tradus, într-o proză savantă, apoi populară, lirică, apoi trivială, melanj de stiluri, de tonuri, niveluri de limbă care rezervă nenumărate momente de delectare. Patru naratori se intersectează, îşi răspund într-un subtil joc de eco-uri, până la apoteoza finală care ne face să trecem într-o altă lume, ca într-o nouă Divina Comedie.

Prima voce narativă urmăreşte amploarea Revoluţiei române din 1989, cu evocări simpatice şi tulburătoare dintr-o societate la capătul puterilor, supusă arbitrarului unei grave maladii. A doua şi a treia voce redau intimitatea absolută a unui băiat şi a mamei lui, magiile care se arată privirii naive a lui Mircişor. Înşelătoare perspectivă. Familia ascunde secretul lui Victor, fratele geamăn de care Mircea a fost despărţit din naştere, crescut într-un bordel, devenit insensibi, criminal, torţionar al cărui parcurs iniţiatic este de fapt o lungă mântuire. În sfârşit, ultima voce povesteşte povestea scrierii, amestecând giganticul dispozitiv prin introducerea lui Herman, amic şi ghid al naratorului, o metaforă, probabil, a scriitorului demiurg.

Se înţelege că o aşa carte nu se cade a fi rezumată: trebuie să te laşi prins de tornada a cărei ambiţie este recuperarea tradiţiei unui întreg secol al romanului, de la Joyce, Kafka sau Faulkner. Pariul lui Mircea Cărtărescu, care are mijloacele hubris-ului * literar, este că romanul total, romanul-monstru, cvasi-cosmic, rămâne în ordinea artelor mijlocul principal de rivalizare cu lumea şi de compensare: futilitatea prezentului este pregătită să înţeleagă acest roman?

Revistă: Le Magazine Litéraire, septembrie 2009

Autor: Bernard Fauconnier

Titlu original: L’effet papillon

*Interesantă alegere acest hubris. Etimologic, termenul înseamnă "aroganţă", "mândrie", "autopreţuire", însă în accepţiunea modernă el nu este neapărat un termen negativ. Wikipedia notează: "it is often associated with a lack of humility, not always with the lack of knowledge".

interviu partea a II-a.

vezi prima parte aici.

Cum v-a venit ideea de a povesti, în ultimul vostru roman, istoria acelui elefant numit Soliman, oferit de regele Dom João III al Portugaliei arhiducelui de Viena şi care a traversat toată Europa în 1555?

S-a întâmplat când luam cina undeva în Viena, oraş în care am ţinut o conferinţă, că cineva mi-a povestit această istorioară incredibilă (însă adevărată). În acest sens, Drumul elefantului este o mică excepţie a operei mele. Acest subiect mi-a fost adus din exterior. În mod normal, poveştile pe care vreau să le spun îmi vin din interior. E aproape ca şi cum ele ar preexista şi ar avea nevoie de un cineva să le scrie. Procesul asocierii ideilor e foarte important pentru felul în care scriu eu. Sunt foarte dependent de gândurile care îmi vin. Nu mă aşez la masa de scris spunându-mi că acum trebuie să am inspiraţie şi să scriu şi nu încep brusc să mă gândesc la subiecte. Aştept cu răbdare şi ideile vin. E uneori greu să le dirijezi atunci când se lasă aşteptate prea mult. Dar, cel puţin până acum, ideea a sfârşit prin a mi se arăta ba chiar de cele mai multe ori pe neaşteptate. De exemplu, pentru Eseu despre orbire, eram într-un restaurant … loc nu foarte obişnuit al inspiraţiei. Deodată, întrebarea m-a lovit: „Şi dacă am fi cu toţii orbi?”, şi răspunsul imediat după aceea: „Dar suntem cu toţii orbi!”. După acest embrion minimal, istoria s-a scris singură.

Şi restul vine de la sine?

Nu sunt unul dintre aceia care văd scriitura ca pe o suferinţă. Ceea ce nu înseamnă că a scrie e facil. A scrie e o muncă. Trebuie să lupţi, să lupţi pentru expresia potrivită, pentru expresia cea mai reuşită din punct de vedere estetic. Sunt aici uneori momente dificile. Dar şi momente în care totul se întâmplă de parcă aţi avea muşchii bine încălziţi: aşa pasaje sunt atât de fluide încât cititorul poate resimţi uneori impresia facilităţii. Însă această fluiditate nu se poate fabrica. Ea este sau nu este. Nu sunt genul care să scriu schiţe şi draft-uri pentru romanele mele. Scriu în maniera în care cresc arborii. Ei cresc, cresc, cresc, până când ating talia pe care trebuie s-o atingă şi să devină a lor. La fel, povestea pe care o scriu creşte până când cartea spune tot ce-a avut de spus şi îmi arată că trebuie să fie oprită în acel punct.

Ce v-a interesat în această anecdotă istorică din secolul al XVI-lea?

Trebuie să mărturisesc că simpla anecdotă probabil n-ar fi meritat un roman. Dar sfârşitul tragicomic al acelui elefant m-a decis să o fac. După ce a venit din India, după ce traversează Europa până la Lisabona, şi apoi de la Lisabona la Viena, reuşeşte să supravieţuiască trecerea Alpilor şi … moare după un an în grădina zoologică privată a arhiducelui. Şi, la drept vorbind, toate acestea pentru ce? Fără acest epilog incredibil, n-aş fi scris niciodată această carte. Nu povestesc doar pentru a povesti, deşi acesta este un scop legitim al literaturii, nu e nicio îndoială. Însă eu nu sunt construit pentru a povesti şi atât.

Opera dumneavoastră este de fapt foarte „angajată”. Conţine idealuri comuniste care au ghidat viaţa dumneavoastră. Cum vedeţi dumneavoastră raportul dintre literatură şi angajament politic?

În calitate de scriitor, nu simt obligaţia de a apăra anumite idealuri. Dar sunt romancier şi în acelaşi timp cetăţean, fără a putea separa cele două dimensiuni. Acolo unde merge scriitorul trebuie să meargă şi cetăţeanul lumii. Şi dacă scriitorul-cetăţean care sunt se preocupă de societatea care îl înconjoară, dacă ia politica în serios, aceasta se reflectă în mod necesar în opera sa. Ceea ce nu înseamnă că mi-am petrecut viaţa scriind manifeste politice. Niciodată nu m-am servit de literatură pentru scopuri direct ideologice. Evident, ideile mele sunt prezente sub o formă sau alta în scriitura mea, însă poveştile pe care le spun au în vedere cu totul alte lucruri …

Aşadar literatura nu este derizorie, după părerea dvs?

Nu am într-adevăr un răspun la asemenea întrebare. Literatura nu se face în van, nu, dar nici nu salvează lumea. Dacă ar fi fost capabilă de asta, ar fi făcut-o deja. Bineînţeles că unele cărţi au influenţat cursul istoriei (Capitalul lui Marx, Biblia), dar ele nu sunt opere literare. În plus, nu trebuie să uităm că adevăraţii cititori, aceia care fac din lectură o parte importantă a vieţii lor, sunt de fapt destul de puţini. Nu ştiu dacă ţine de scriitori să hrănească îndeobşte conştiinţa cetăţenilor, dar sunt convins că cititorul citeşte, în fond, pentru a găsi confort. Departe de a ne schimba, o carte ne reîmprospătează propria identitate. Personajele literare ne însoţesc în viaţă pentru câteva momente, timp în care ne dau posibilitatea de a spune: „şi eu, şi eu sunt la fel!”.

La 86 de ani, ce vă mai aduce către masa de scris?

Acelaşi lucru valabil pentru toată lumea: imperioasa necesitate umană de a comunica. Întotdeauna am fost rezervat, foarte puţin comunicativ. Însă este adevărat, pot să spun asta la 86 de ani: ştiu că zilele îmi sunt numărate, dar am reuşit să zic tot ce-am avut de zis. Următoarea carte, care va apărea în toamnă în Portugalia şi despre care n-aş vrea să vorbesc, va putea fi un punct final în opera mea. Tot ce voi zice după aceea nu va mai aduce nimic în plus.

Revistă: Booksmag, nr. 8, septembrie 2009.

Răspunsuri culese de: Suzi Vieira

Titlul original: José Saramago: "Ce sont les lectures qui ont fait de moi un écrivain"

*Levantado do chão – Literalmente, „deasupra solului”. Volumul nu a fost tradus în limba română.

Între două bucăţi de interviu José Saramago, propun să ne autopersuadăm cu ideea că femeia şic nu e o invenţie a anilor 2000, şi că domnişoarele cu eşarfe uşor interbelice şi încălţăminte dada au toate raţiunile azi să  revive some ‘50s stylishness.