Să vă văd:

Cu peste 40 de milioane de exemplare vândute până astăzi, Stan Smith-ul este regele incontestabil al adidaşilor. Iată istoria secretă a unor încălţări purtate – de la bunică la nepot – oricând, oricat şi cu aproape orice

În materie de modă, simplitatea este singurul mijloc de a face istorie. La raionul de încălţăminte, Stan Smith este tatăl taţilor taţilor acestei legi de aur. Piele albă, cusături simple, siluetă compactă, perechile de Stan Smith nu-şi permit decât două (minime) „excentricităţi”: o pată de culoare în partea de sus a călcâiului şi acele găurele laterale care formează benzi oblice. Toate – simbol Adidas. „Este cea mai recogniscibilă pereche de tenişi din lume”, explică Michael Dupouy (fondatorul La MJC) specialist în sub, street şi pop culture „o purtăm la orice vârstă şi o asortăm cu aproape orice. E a-temporală, trans-generaţională şi ne-demodabilă. E imaculată.” O plimbare pe stradă poate confirma această scurtă analiză. De la tipul bobo (jeans şi polo) până la „victime” incurabile ale modei, trecând prin casual, chic sau rapperii duri ai New York-ului, perechea de Stan Smith se înţelege de minune cu orice stil. E un fel de asigurare universală împotriva daunelor prostului gust.

La fel ca mulţi dintre fraţii săi, adidaşii Stan Smith s-au născut pe terenul de sport. Suntem în anii ’60, când Adidas conduce regeşte teritoriul echipamentului sportiv. După ce atletismul şi fotbalul au fost cucerite prin bătălii memorabile şi sângeroase (mai ţineţi minte cum se spunea că mondialul din ’54 a fost câştigat din cauza crampoanelor?), Adidas se întinde, se întinde, se întinde şi ajunge la tenis.

În 1963, Horst Dassler (PDG*, în acele timpuri) a făcut apel la jucătorul francez de tenis Robert Haillet pentru a concepe prima pereche de încălţăminte pentru tenis din piele. O piele uşoară, cusută direct pe talpă, care să garanteze stabilitate şi anduranţă tenismenilor obişnuiţi până atunci cu încălţămintea din pânză făcută de Springcourt cu 30 de ani înainte. Această revoluţie tehnologică a venit la fix pentru toată lumea, dar mai ales pentru Haillet care în 1964 câştigă aproape toate turneele importante din Europa*. Un pic mai târziu, la începutul anilor ’70, Adidas împinge din răsputeri în atenţia publicului acest descoperit Eldorado al tenişilor şi semnează un contract cu cel mai căutat jucător al momentului: Stan Smith, megastarul echipei americane de Cupa Davis. În primii 3 ani de contract, ambele nume de tenismeni au „coabitat” pe eticheta Adidas iar apoi numele americanului a sfârşit prin a se impune. Acum la 63 de ani, Stan Smith îşi aduce aminte amuzat de acele vremuri: „Numeroşi jucători purtau perechea mea pentru că era cea mai bună. Dar îi irita la culme faptul că citeau numele meu peste tot; probabil mă şi invidiau, dar nu aveau ce să facă… Îmi amintesc de un jucător sudamerican care purta Stan Smith dar lipise un abţibild cu Lotto deasupra pentru că ei îl sponsorizau. I-am zis «Auzi, tu porţi teneşii mei, nu?» şi mi-a răspuns în şoaptă «Da. Să nu mai spui la nimeni».

La începutul anilor ’80, succesul lui Stan a depăşit linia terenului de tenis. Asortat lejer cu o pereche de jeans casual (genul brut, Levis 501), Stan-ii ies pe stradă şi încep să se mişte binişor. Într-atât de binişor încât în anul 1990 cea mai mare reprezentanţă Adidas intră în Guniess Book pentru faptul că a vândut (cât? cât?) 22 de milioane de exemplare în toată lumea. O mişcare artistică va face din ea un simbol – este vorba despre hip-hop, desigur – iar tot acest proces v-a fi luat drept exemplu şi aplicat întocmai pentru o altă pereche: Adidas Superstar. Se pare că ablul acela limpede merge la fix cu bling-bling-urile. Să nu uităm totuşi un lucru tare important. Să nu uităm că această pereche de adidaşi nu costă mai mult de 300 de dolari şi nici n-a costat mai mult vreodată. Tare, nu?

Era aceasta casual începută cam prin 2000 aşază definitiv perechea de Stan Smith direct în vârful soclului (şi catwalk-ului, da). Ce mai contează îmbrăcămintea, locul sau ocazia, Stan Smith pare să meargă cu toate sosurile. Poate lumea a uitat cine e tenismenul Stan Smith („Mă gândesc că e normal, spune acum sunt cunoscut fără să vreau datorită emblemei a multe milioane de adidaşi. Sunt convins că toată treaba asta va mai dura”), dar nimeni nu a uitat să-i copieze din America până în India şi înapoi în toate modurile posibile. „Este de departe cel mai copiat model de încălţăminte”, spune Mickael Dupuoy, dar nu este asta ce înseamnă să fi devenit un cult? „Stan înseamnă alb şi puţin verde în spate. Nimic mai mult. Sunt colecţionar de bascheţi de ceva vreme, dar dacă cineva mi-ar spune să iau pe o insulă părăsită o singură pereche, aş alege Stan fără ezitare”, ne povesteşte Matthias, un avocat parizian de 34 de ani. Fetiş? Religie? Ce naiba mai contează … arată beton! (Amin!)

*PDG [pedeʒe] abr nmf (=président directeur général) → CEO(= chief executive officer) → director general

*De-abia în 1971, ATP (Association of Tennis Professionals) avea să fie instaurată în poziţia principală a competiţiilor de tenis.

Revistă: GQ, septembrie 2009, nr. 19

Titlul original al articolului:  Stan Smith – simplement culte

Autor: Mathieu Le Maux

Facem multibinecunoscuta pauza de coperţi şi coperte. Azi: Hara Kiri. Un “journal bête et méchant”, ceva mai nerusinat decât, să ziceem … Dilemateca.

mulţumim www.aah.ro pentru idee

via Hara Kiri

The Tipping Point, Blink şi Outliers – trei cărţi care l-au paraşutat pe jurnalistul şi sociologul canadian Malcom Gladwell în centrul atenţiei. Ţin minte că mai demult, New Yorker se întreaba dacă nu cumva acesta este noul stil ştiinţific; dacă nu cumva metoda academico-teoretică e pa-pa, iar noua ştiinţă va fi citită “câte un capitol înainte de culcare”. Am serioase motive să mă îndoiesc de aceste profeţii, însă Malcom Gladwell n-are nimic de pierdut din îndoiala mea.

Pe 20 octombrie 2009 (adică mai ieri-alaltăieri), MG a publicat o nouă colecţie de eseuri, What the Dog Saw, pe care le denumeşte “aventuri intelectuale”. Coperta e destul de ciudată, dar vă invit să citiţi eseul-mamă.

Urmează un festin de-o ilegalitate nemăsurabilă. Ce-are tastatorul pentru voi?

Are aşa:

The Tipping Point (2000), full PDF – click aici

Blink (2005), full PDF – click aici

What The Dog Saw (2009), extras PDF – click aici

un filmuleţ în care MG explică ce e cu Ce Văzu Cânele – click aici

un filmuleţ în care MG vorbeşte despre succes – click aici

o recenzie in romaneste pentru The Tipping Point – click aici

Dacă vă place cum scrie şi ce face prietenul nostru MG, aveţi aici o găleată de articole scrise de el într-o găleată de reviste care se bat desigur pentru pixul lui admirabil şcolit şi apoi marketizat.

http://gladwell.com/archive.html

PS: Mulţumesc celui care mi-a oferit parte din ce e mai sus, şi să se facă în aşa fel încât dacă e s-ajungem la puşcărie, să stăm în aceeaşi celulă cu laptop-uri şi conexiuni la Internet, meniuri BigMac şi Wii.

Când intru într-o bancă m-apucă nervii. Funcţionarii mă irită, ghişeurile mă irită, banii mă irită, totul mă irită. Din momentul în care trec pragul unei bănci şi încerc să fac afaceri pe-acolo, încep să mă comport ca un idiot iresponsabil. Ştiam toate acestea dinainte, însă mi-a crescut salariul cu 56 de dolari pe lună aşa că m-am gândit: banca-i de ei.

Aşa că am păşit înăuntru şi timid am privit pentru câteva momente funcţionarii. Nu ştiu de ce m-am gândit că cineva care vrea să-şi deschidă un cont trebuie să vorbească direct cu managerul. M-am dus spre un ghişeu pe care scria „Contabil” şi în spatele căruia stătea un tip înalt şi cu un aer viclean.

„Pot să vorbesc cu directorul, vă rog” i-am zis după care am adăugat „ …între patru ochi?”, nu ştiu de ce am adăugat asta.

„Desigur” a răspuns contabilul şi s-a dus să mi-l aducă.

Directorul era un tip calm, aproape solemn. La mine în buzunar, 56 de dolari erau mototoliţi şi făcuţi ghemotoc de o mână emoţionată.

„Dumneavoastră sunteţi managerul?”, l-am întrebat. Evident că nu mă îndoiam de asta!

„Da”, mi-a răspuns.

„Pot să vă vorbesc” l-am întrebat „între patru ochi?”. Din nou, n-aş fi vrut să adaug „între patru ochi”, însă fără această menţinune întrebarea părea uşor retorică …

Directorul m-a privit destul de alarmat. Îi păream ca şi cum aveam un secret teribil de dezvăluit.

„Haide aici”, mi-a spus, conducându-mă spre o sală privată. După ce am intrat, s- a întors şi a răsucit cheia în uşă.

Ne-am aşezat amândoi şi acum ne uitam unul la celălalt. Nu-mi găseam vocea cu care să încep.

„Eşti unul din oamenii lui Pinkerton, presupun”, mi-a zis.

Înţelesese din comportamentul meu misterios că sunt un fel de detectiv. Îmi imaginam ce gândea şi asta mă făcea să mă simt şi mai rău.

„Nu. La drept vorbind” am spus asta ca şi cum până atunci mi-a fost cerut să mint „nu sunt deloc un detectiv. Am venit să deschid un cont. Vreau să îmi ţin toţi banii la dumneavoastră în bancă”.

„Un cont măricel, presupun…”

„Destul de mare, da” i-am şoptit „îmi propun să depozitez toţi cei 56 de dolari acum şi cei 56 de dolari luna viitoare şi tot aşa”

Directorul s-a ridicat şi l-a strigat pe unul dintre contabili

„Domnule Montgomery” a spus neobişnuit de tare „acest om vrea să deschidă un cont în care să vireze 56 de dolari”. Apoi „O zi bună”.

M-am ridicat. Am ieşit pe o uşă mare de fier care era deschisă în partea din dreapta.

„O zi bună!” am spus astfel păşind în seif.

„Nu pe acolo”, mi-a spus directorul arătându-mi obişnuita uşă din lemn.

M-am dus direct la contabil şi i-am pus în faţă rotogolul de bani mototoliţi cu o mişcare convulsivă ca şi cum aş fi făcut un complicat act de iluzionism. În acest moment trebuie să fi pălit extraordinar.

„Aceştia sunt. Depozitaţi-i”, i-am spus cu un ton de parcă i-aş fi spus „Hai dracului să terminăm treaba asta murdară!”

A luat banii şi i-a dat unui coleg. M-a pus să scriu suma şi să mă semnez pe o foaie. Deja nu mai ştiam ce fac. Ameţisem. Banca se rotea deodată cu mine.

„Sunt depozitaţi?” l-am întrebat tremurând.

„Sunt”, mi-a răspuns.

„Aha. Atunci vreau să scriu un cec.”

Ideea mea a fost să scot 6 dolari acum pentru necesităţi curente. Cineva mi-a înânat un cec în alb şi altcineva mi-a explicat cum să-l completez. Ameţisem. Oamenii din bancă aveau impresia că sunt un milionar invalid. Am scris ceva pe acel cec şi l-am aruncat înăuntrul ghişeului. Contabilul l-a verificat.

„Poftim!? Aveţi de gând să retrageţi toată suma?”, a urlat.

Atunci mi-am dat seama că scrisesem 56 în loc de 6. Oricum ce făceam nu mai avea nimic de a face cu raţiunea aşa că m-am gândit că ar fi imposibil să explic că totul e o neînţelegere. Toţi contabilii prezenţi atunci în bancă s-au oprit din treabă şi s-au uitat la mine. În acest stadiu imposibil, am răspuns direct:

„Exact. Toată treaba”

„Vă retrageţi banii din bancă?”

„Până la ultimul bănuţ!”

„Păi şi aveţi de gând să mai depuneţi ceva?”

„Niciodată”

O speranţă idioată mă lovise, cum că ei ar fi înţeles decizia mea drept un act de pedeapsă. Ceva îmi insultase demintatea în timp ce completam cecul aşa că mă răzgândisem complet cu privire la relaţiile mele financiare cu ei. Am făcut tot ce-am putut pentru ca ciudata retragere să pară actul unui om impulsiv dar demn. Contabilul mi-a dat banii înapoi.

„Cum vi-i dau?”

„Ce?”

„Cum vi-i dau?!”

„Ah” am înţeles ce vroia şi am răspuns fără măcar să încerc să gândesc „în bancnote de 50”

Mi-a întins o bancnotă de 50.

„Şi cei 6?”, a întrebat enervat

„Aş dori o bancnotă de 6, da”

Mi-a dat şi bancnota de 6 dolari şi m-am grăbit către ieşire. În timp ce uşa se închidea în urma mea, am auzit un val de râsete ieşind deodată cu mine dinspre ghişee. De atunci nu mai fac afaceri cu banca. Strictul necesar în pantaloni, economiile la ciorap. Simplu.

***

Autor: Stephen Leacock, scriitor canadian 1896 -1944

Titlu original: “My financial career” (apare pentru prima dată în LIFE în anul 1916 apoi republicată în volum alături de alte texte asemănătoare în “Literary Lapses”)

Add-ons: aveţi PDF-ul cu Literary Lapses aici (click-clack), şi mai jos un short făcut după My Financial Career de Gerald Potterton în 1962

Explozia textelor în literatura ştiinţifică pune o problemă din ce în ce mai serioasă: cum să nu fii depăşit de situaţie? Cum poţi evita să-ţi vezi creierul năucit sub greutatea articolelor şi cărţilor de citit? Medicamentul împotriva asfixierii este cunoscut de mai bine de 30 de ani: citeşte mai puţin!

Carol Tenopir şi Donald King de la Universitatea din Pittsbourgh arată că timpul mediu petrecut pentru lecturarea unei lucrări ştiinţifice a rămas constant din anii ’70 până în anii ’90 iar acum a scăzut de la 47 la 30 de minute. Tendinţa ar trebui să continue, spun cu entuziasm cercetătorii americani. Într-un lung articol publicat în revista Science, aceştia privesc cu ochi încrezători progresul „lecturii strategice”, făcută posibilă de revoluţia digitală şi Internet.

„Scopul este să te mişti repede prin literatura de specialitate şi asta citind cât mai puţin”, spun ei. Apoi citează un alt articol în care era descris un tată „iritat” de obiceiul fetei lui de a zapa cu o viteză nebună atunci când se uită la televizor; tatăl o întreba de ce nu se poate decide odată, iar ea răspundea: „nu încerc să mă decid”, ceea ce poate fi tradus drept “a urmări canalele fugar şi a aduna informaţia pe orizontală mai mult decât pe verticală”. Articolul conclude: „putem defini trecerea de la sursele tradiţionale la sursele digitale în funcţie de « timp de căutare », aşa încât Google devine un exemplu antologic. Minunata abilitate de a sări de la o informaţie la alta era denumită înainte « research » şi era considerată primul pas spre cunoaştere ştiinţifică. Astăzi noi facem « research » continuu”.

Ascensiunea regatului digital a făcut posibilă (iar în continuare va îmbunătăţi) „lectură strategică”. Însă, există şi voci care preferă să nu îmbrace totul în hăinuţa politeţii. Geoffrey Bilder, preşedintele unei asociaţii specializată pe centralizarea datelor din articolele ştiinţifice, consideră că „lectura strategică” nu e decât „strategie pentru evitarea lecturii”. Până şi oamenii de ştiinţă evită să citească tot. Se uită la index, caută-caută, apoi ajung în interiorul lucrării doar acolo unde îi interesează şi unde este important pentru fiecare.

Acum, valoarea ştiinţei se traduce deseori în aprecierea şi prognozarea viitorului. Dacă în comunitatea ştiinţifică timpul de lectură s-a redus în zece ani de la 47 la 30 de minute, ce ne aşteptăm de la următorii douăzeci de ani? 25 de minute? 5?

PS: un videoclip pe aceeaşi temă. Ajuns la 157 de ani (estimez şi eu …), John Searle e chiar sympa:

Revista: www.booksmag.fr, sept 2009

Autor: Olivier Postel-Vinay

Titlu original: Lecture stratégique

La intrare

În coada de la 11:30 dimineaţa fanii erau destul de relaxaţi. Nimic n-avea sa anunţe urletele şi dansurile şi măscăriile de cu seară. „Acum, serios vorbind, eu nu prea sunt fan. Am venit din curiozitate să văd ultimele repetiţi”. Un casier îl întreabă pe gardianul care păzea coada afară: „Toţi de aici vor la « Michael »?”. „Mda…”. Filmul va rula toată ziua. Un tânăr, fără să urle şi fără măcar să fie deghizat (pff … dezamăgire), aşteaptă totuşi cu nerăbdare: „Îmi cumpărasem un loc pentru concertul din Londra. Aşa mai compensez şi eu. Cum am aflat data în care va rula filmul mi-am luat o zi liberă”. NB: dacă vecinul de birou este şi el bolnav în aceeaşi zi, denunţaţi-l! Sala se umple pe jumătate. O tânără vorbeşte apăsat: „…n-o să ratez nimic din tot ce va ieşi despre Michael”.

Filmul

Va trebui să clarificăm lucrurile, chiar dacă va fi dureros: eroul moare la final. Totuşi – şi din fericire pentru spectoatoarea care oricum îşi va şterge mucii pe tot parcursul filmului – nu se insistă pe acest aspect. Totul se concentrează pe un omagiu delirant făcut din două ore de repetiţii în care îl vedem pe Rege mai de aproape (uneori prea de aproape, hiiiiii).

Pentru un fan, This is it rămâne un document unic despre ultimele săptămâni de pregătire a mega-concertului din Londra care n-a prea mai avut loc. Poze cu Michael suprapuse pe un ecran gigant, totul pare grandios. Sau poate megalomanic. Îţi faci o impresie destul de potrivită despre ce şi cum ar fi fost concertul şi despre relaţia star-ului cu colegii lui. Între două „God bless you”, Michale avea grijă să controleze tot ce putea în materie de muzică şi scenă.

Pentru spectatorul x, toate astea sunt drăguţe în cel mai bun caz, plictisitoare în cel mai rău. Anturajul cântăreţului îi plânge geniul de la început până la sfârşit, dansatorii angajaţi pentru concertul din Londra tăriesc acum emoţii zguduitoare, iar uneori Michael aruncă câte o vorbă greu de priceput cum ar fi: „Priviţi-mă cum rag”. Când niciuna din acestea nu se întâmplă, toată lumea dansează şi exersează într-o vestuţă neagră cu tiv şi manşoane metalice. O face extraordinar, deh, tot Michael Jackson rămâne. La un moment dat îşi ia zborul şi dansatorii sar pe scenă ca din toaster după care apare imaginea cântăreţului care zice, fără să zâmbească, „I like trees”.

Debriefing [1]

La ieşire lumea era deopotrivă tristă şi fericită, ezitând între „Ce păcat!” şi „Ce frumos!”. Asta a fost.

Revistă: Les Inrockuptibles, octombrie 2009, http://www.lesinrocks.com/

Autor: Camille Polloni

Titlu original: On y était : « This is it » de Michael Jackson

[1] interesantă alegere de subtitlu. “Debriefing” înseamnă “a one-time, semi-structured conversation with an individual who has just experienced a stressful or traumatic event”. vedeţi http://encyclopedia.thefreedictionary.com/debriefing