Când intru într-o bancă m-apucă nervii. Funcţionarii mă irită, ghişeurile mă irită, banii mă irită, totul mă irită. Din momentul în care trec pragul unei bănci şi încerc să fac afaceri pe-acolo, încep să mă comport ca un idiot iresponsabil. Ştiam toate acestea dinainte, însă mi-a crescut salariul cu 56 de dolari pe lună aşa că m-am gândit: banca-i de ei.

Aşa că am păşit înăuntru şi timid am privit pentru câteva momente funcţionarii. Nu ştiu de ce m-am gândit că cineva care vrea să-şi deschidă un cont trebuie să vorbească direct cu managerul. M-am dus spre un ghişeu pe care scria „Contabil” şi în spatele căruia stătea un tip înalt şi cu un aer viclean.

„Pot să vorbesc cu directorul, vă rog” i-am zis după care am adăugat „ …între patru ochi?”, nu ştiu de ce am adăugat asta.

„Desigur” a răspuns contabilul şi s-a dus să mi-l aducă.

Directorul era un tip calm, aproape solemn. La mine în buzunar, 56 de dolari erau mototoliţi şi făcuţi ghemotoc de o mână emoţionată.

„Dumneavoastră sunteţi managerul?”, l-am întrebat. Evident că nu mă îndoiam de asta!

„Da”, mi-a răspuns.

„Pot să vă vorbesc” l-am întrebat „între patru ochi?”. Din nou, n-aş fi vrut să adaug „între patru ochi”, însă fără această menţinune întrebarea părea uşor retorică …

Directorul m-a privit destul de alarmat. Îi păream ca şi cum aveam un secret teribil de dezvăluit.

„Haide aici”, mi-a spus, conducându-mă spre o sală privată. După ce am intrat, s- a întors şi a răsucit cheia în uşă.

Ne-am aşezat amândoi şi acum ne uitam unul la celălalt. Nu-mi găseam vocea cu care să încep.

„Eşti unul din oamenii lui Pinkerton, presupun”, mi-a zis.

Înţelesese din comportamentul meu misterios că sunt un fel de detectiv. Îmi imaginam ce gândea şi asta mă făcea să mă simt şi mai rău.

„Nu. La drept vorbind” am spus asta ca şi cum până atunci mi-a fost cerut să mint „nu sunt deloc un detectiv. Am venit să deschid un cont. Vreau să îmi ţin toţi banii la dumneavoastră în bancă”.

„Un cont măricel, presupun…”

„Destul de mare, da” i-am şoptit „îmi propun să depozitez toţi cei 56 de dolari acum şi cei 56 de dolari luna viitoare şi tot aşa”

Directorul s-a ridicat şi l-a strigat pe unul dintre contabili

„Domnule Montgomery” a spus neobişnuit de tare „acest om vrea să deschidă un cont în care să vireze 56 de dolari”. Apoi „O zi bună”.

M-am ridicat. Am ieşit pe o uşă mare de fier care era deschisă în partea din dreapta.

„O zi bună!” am spus astfel păşind în seif.

„Nu pe acolo”, mi-a spus directorul arătându-mi obişnuita uşă din lemn.

M-am dus direct la contabil şi i-am pus în faţă rotogolul de bani mototoliţi cu o mişcare convulsivă ca şi cum aş fi făcut un complicat act de iluzionism. În acest moment trebuie să fi pălit extraordinar.

„Aceştia sunt. Depozitaţi-i”, i-am spus cu un ton de parcă i-aş fi spus „Hai dracului să terminăm treaba asta murdară!”

A luat banii şi i-a dat unui coleg. M-a pus să scriu suma şi să mă semnez pe o foaie. Deja nu mai ştiam ce fac. Ameţisem. Banca se rotea deodată cu mine.

„Sunt depozitaţi?” l-am întrebat tremurând.

„Sunt”, mi-a răspuns.

„Aha. Atunci vreau să scriu un cec.”

Ideea mea a fost să scot 6 dolari acum pentru necesităţi curente. Cineva mi-a înânat un cec în alb şi altcineva mi-a explicat cum să-l completez. Ameţisem. Oamenii din bancă aveau impresia că sunt un milionar invalid. Am scris ceva pe acel cec şi l-am aruncat înăuntrul ghişeului. Contabilul l-a verificat.

„Poftim!? Aveţi de gând să retrageţi toată suma?”, a urlat.

Atunci mi-am dat seama că scrisesem 56 în loc de 6. Oricum ce făceam nu mai avea nimic de a face cu raţiunea aşa că m-am gândit că ar fi imposibil să explic că totul e o neînţelegere. Toţi contabilii prezenţi atunci în bancă s-au oprit din treabă şi s-au uitat la mine. În acest stadiu imposibil, am răspuns direct:

„Exact. Toată treaba”

„Vă retrageţi banii din bancă?”

„Până la ultimul bănuţ!”

„Păi şi aveţi de gând să mai depuneţi ceva?”

„Niciodată”

O speranţă idioată mă lovise, cum că ei ar fi înţeles decizia mea drept un act de pedeapsă. Ceva îmi insultase demintatea în timp ce completam cecul aşa că mă răzgândisem complet cu privire la relaţiile mele financiare cu ei. Am făcut tot ce-am putut pentru ca ciudata retragere să pară actul unui om impulsiv dar demn. Contabilul mi-a dat banii înapoi.

„Cum vi-i dau?”

„Ce?”

„Cum vi-i dau?!”

„Ah” am înţeles ce vroia şi am răspuns fără măcar să încerc să gândesc „în bancnote de 50”

Mi-a întins o bancnotă de 50.

„Şi cei 6?”, a întrebat enervat

„Aş dori o bancnotă de 6, da”

Mi-a dat şi bancnota de 6 dolari şi m-am grăbit către ieşire. În timp ce uşa se închidea în urma mea, am auzit un val de râsete ieşind deodată cu mine dinspre ghişee. De atunci nu mai fac afaceri cu banca. Strictul necesar în pantaloni, economiile la ciorap. Simplu.

***

Autor: Stephen Leacock, scriitor canadian 1896 -1944

Titlu original: “My financial career” (apare pentru prima dată în LIFE în anul 1916 apoi republicată în volum alături de alte texte asemănătoare în “Literary Lapses”)

Add-ons: aveţi PDF-ul cu Literary Lapses aici (click-clack), şi mai jos un short făcut după My Financial Career de Gerald Potterton în 1962