Explozia textelor în literatura ştiinţifică pune o problemă din ce în ce mai serioasă: cum să nu fii depăşit de situaţie? Cum poţi evita să-ţi vezi creierul năucit sub greutatea articolelor şi cărţilor de citit? Medicamentul împotriva asfixierii este cunoscut de mai bine de 30 de ani: citeşte mai puţin!

Carol Tenopir şi Donald King de la Universitatea din Pittsbourgh arată că timpul mediu petrecut pentru lecturarea unei lucrări ştiinţifice a rămas constant din anii ’70 până în anii ’90 iar acum a scăzut de la 47 la 30 de minute. Tendinţa ar trebui să continue, spun cu entuziasm cercetătorii americani. Într-un lung articol publicat în revista Science, aceştia privesc cu ochi încrezători progresul „lecturii strategice”, făcută posibilă de revoluţia digitală şi Internet.

„Scopul este să te mişti repede prin literatura de specialitate şi asta citind cât mai puţin”, spun ei. Apoi citează un alt articol în care era descris un tată „iritat” de obiceiul fetei lui de a zapa cu o viteză nebună atunci când se uită la televizor; tatăl o întreba de ce nu se poate decide odată, iar ea răspundea: „nu încerc să mă decid”, ceea ce poate fi tradus drept “a urmări canalele fugar şi a aduna informaţia pe orizontală mai mult decât pe verticală”. Articolul conclude: „putem defini trecerea de la sursele tradiţionale la sursele digitale în funcţie de « timp de căutare », aşa încât Google devine un exemplu antologic. Minunata abilitate de a sări de la o informaţie la alta era denumită înainte « research » şi era considerată primul pas spre cunoaştere ştiinţifică. Astăzi noi facem « research » continuu”.

Ascensiunea regatului digital a făcut posibilă (iar în continuare va îmbunătăţi) „lectură strategică”. Însă, există şi voci care preferă să nu îmbrace totul în hăinuţa politeţii. Geoffrey Bilder, preşedintele unei asociaţii specializată pe centralizarea datelor din articolele ştiinţifice, consideră că „lectura strategică” nu e decât „strategie pentru evitarea lecturii”. Până şi oamenii de ştiinţă evită să citească tot. Se uită la index, caută-caută, apoi ajung în interiorul lucrării doar acolo unde îi interesează şi unde este important pentru fiecare.

Acum, valoarea ştiinţei se traduce deseori în aprecierea şi prognozarea viitorului. Dacă în comunitatea ştiinţifică timpul de lectură s-a redus în zece ani de la 47 la 30 de minute, ce ne aşteptăm de la următorii douăzeci de ani? 25 de minute? 5?

PS: un videoclip pe aceeaşi temă. Ajuns la 157 de ani (estimez şi eu …), John Searle e chiar sympa:

Revista: www.booksmag.fr, sept 2009

Autor: Olivier Postel-Vinay

Titlu original: Lecture stratégique

Imediat ce vorbim despre Internet şi sfârşitul cititului – şi câţi n-o fac în zilele noastre – profeţiile lui Socrate reapar în discuţie, ne aducem aminte de pagubele aduse de acestea tinerimii, apoi Greciei, apoi civilizaţiei …

Aceste idei par ridicole, aberante. Dar respectul pe care îl datorăm autorului lor ne constrânge să le privim mai de aproape.

Să începem prin a nota faptul că dacă vorbele lui Socrate (secolul V î.Hr) au ajuns până la noi, e pentru că Platon s-a obosit să le noteze.  Ipocrit mic ce era Platon ăsta, manevrând viguros stiletul în timp ce Socrate îi ţinea predici lui Phaidros despre sminteala ce avea să fie produsă de scriitură. Ce oare îl necăjea pe socrate cu privire la scris şi citit?

În mare, ca să împrumutăm analuza lui Maryanne Wolf din Proust and the squid, Socrate formulează împotriva scrisului trei mari critici: 1. cuvintele, odată scrise, rămân înţepenite şi mor, în vreme ce vorbirea e întotdeauna în mod necesar vivace; 2. memoria, devenită inutilă, moare şi odată cu ea – civilizaţia; 3. nu în ultimul rând, cunoaşterea obţinută prin lectură nu e decât cunoaştere banală, superficială, insuficientă şi posibil dăunătoare.

Ah, dar trebuie să punem un pic lucrurile în perspectivă. Întâi, Socrate spunea toate acestea într-o vreme în care marele alfabet grec – singurul alfabet al epocii demn de acest nume – era pe cale de a se generaliza. Lumea filosofului, aceea a înţelepciunii procurată prin dialog şi vorbire era pe cale de a fi scoasă din peisaj. El însuşi primise învăţătura în această manieră şi tot astfel o transmisese lui Platon. Apoi, ruptura: Platon trece la scris, iar Aristotel, elevul acestuia din urmă, nu mai foloseşte decât acest mijloc. Nu puţini sunt cei care cred că dacă Socrate s-ar fi născut cu 50 de ani mai târziu, ar fi fost ceva mai relaxat asupra subiectului.

În plus, Socrate nu a fost singurul mare spirit al Antichităţii care să fi criticat scrisul. Ba chiar, deşi multe religii vedeau scrisul drept un dar divin, perspectiva era mai degrabă ambivalentă: practica scrisului şi a conservării textelor sacre era, se ştie, rezervată clerului sau curţii în vreme ce poporului îi parveneau toate acestea pe cale orală. De la transcrierea textelor vedice, până la difuzarea Bibliei imprimate, regăsim iar şi iar aceeaşi dezbatere: o fi bine să punem textele sacre în mâna poporului? Coranul însuşi n-a fost redactat decât târziu după moartea profetului Mahomed – şi asta pentru a pune în ordine versiunile care începeau să se multiplice – şi n-a fost imprimat decât 1000 de ani mai târziu.

Şi noi suntem în aceeaşi situaţie: trecerea de la scris la digital (şi, poate, într-un mod mai general, de la cuvânt la imagine). Argumentele noastre împotriva mediului digital şi semnalele pe care le dăm pentru păstrarea înţelepciunii şi virtuţii mediului scris vor părea peste încă 20 de secole, poate, la fel de înguste şi retrograde.

Sursă: blogurile booksmag.fr, iulie 2009.

Autor: Jean-Louis de Montesquiou

Imagine: worth1000.com