Gata. La o sută şaizeci şi unu de ani de la abolirea sclavagismului, şaizeci şi cinci de ani de la acordarea votului femeilor, zece ani de la legiferarea Pacs-ului* şi la trei săptămâni de la Declaraţia Drepturilor Animalelor, bărbaţii par în sfârşit decişi a se bate pentru drepturile lor. Ghetoul bărbatului şi hetero şi alb tremură sub loviturile unei noi revolutii: aceea pentru puterea de a spune nu. Până acum, totul se petrecea ca la carte: femeile distribuiau plăcerea sexuală pescuind băieţii atunci când le convenea, debarasându-se de kilometrii de rataţi în restul timpului. Femeile decideau, bărbaţii se supuneau. Nimeni nu se ofusca văzând diferenţele între treburile bărbaţilor (să facă primul pas, să plătească acel coctail, să ducă cu maşina, să îmbrăţişeze, să dureze minim trei minute în pat, să sune două zile mai târziu etc) şi treburile femeilor (să-şi epileze axilele cu o seară înainte). Dintotdeauna, această situaţie ne-a părut tuturor, naturală. Femeile cer drepturi egale cu condiţia ca bărbaţii să le rămână sclavi sexuali: ei şi? Până la urmă, toată lumea vede că se poate găsi întotdeauna un tip disponibil. Pocneşte din degete şi vei avea un bărbat. Dă-i un telefon şi-ţi va da sufleţelul.

Atâta doar că unii au început rebeliunea. O blondină le pune la dispoziţie un papuc numai bun de stat dedesubtu-i? Ei vor zice nu. Mai bine punem de pe-acum problema: femeile nu pot pricepe cuvântul „nu”. Creierul nostru este incapabil de a integra această informaţie simplă: un bărbat ne poate da cu flit. De fapt, atât de tare ne-am obişnuit cu aceia înfometaţi şi servili (bărbaţii … bine, nu?), încât pe aceia care vor refuza să ne gâdile celulita prin pat îi vom considera nebuni. Nebuni în deplinătatea sensului.

Am putut recent citi un elogiu al acestei reîntoarceri sub scriitura unui expert în seducţie: „Astăzi, femeile ne cred maşini ale căror şoferiţe trebuie că sunt. Aici intervine tehnica NU-ului. Nu mersi-ului, nu chiar acum-ului, nici mai târziu-ului, fără îndoială nu-ului, nu şi nu-ului! Refuzaţi-vă femeile, în mod ferm, fără tergiversări dar lăsând să planeze de undeva eventualitatea unei posibilităţi”, ne spune Sébastien Requiem.

Această abordare negativă provoacă reacţii diverse şi neaşteptate. În ordine cronologică, vom descoperi: 1. negarea – în faţa unui „nu” clar şi răspicat, femeile refuză la început să înţeleagă („Mă voi exprima altfel, poate mă voi apropia un pic mai tare de coapsele lui, cine ştie …”). Trece apoi de la 2. nedumerire („De ce nu mă vrea tipu’ ăsta?”) la 3. vulnerabilitate („Nu sunt îndeajuns de bună pentru el?”) ajungând uşor-uşor către obsesie („Ah, cum e! Îl vreau”). Într-un final îşi va semna capitularea: va insista teribil şi va accepta orice înfrângere. De aici, lucrurile sunt în mâinile voastre …

Din acest punct de vedere, bărbaţii mai au de parcurs o bună bucată de drum. Pe care nu o parcurg. Nu îi interesează să se elibereze de statutul lor de sclavi sexuali. Refuză (şi se refuză pe ei înşişi) pentru că o partidă bună de gimnastică valorează cât toată autopreţuirea de pe lume. Aşa că, cedând ei într-un final, e o situaţie câştig-câştig: femeia are stentimentul de a-l fi cucerit, şi ei au sentimentul de a mânui treburile mai importante. Ele conduc bărcuţa câtă vreme ei stăpânesc apa şi valurile.

Strategii lumii au spus dintotdeauna că cea mai bună apărare este atacul, însă nici Sun Tzu, nici Napoléon n-au turnat filme porno. În seducţie, cel mai bun atac s-ar putea să fie defensiva. Faceţi-vă doriţi: lăsaţi armele pentru a câştiga războiul.

Revistă: GQ France, nr. 19, septembrie 2009.
Autor: Maïa Mazaurette
Titlu original: La pouvoir de dire non

*PaCS – pacte civil de solidarité, formă de uniune civilă între doi adulţi prin care consimt să-şi organizeze împreună viaţa. Este o formă mai „relaxată” decât căsătoria, dar care implică unele îndatoriri civile. A fost votată în Franţa în 15 noiembrie 1999.