Dacă nu te-ai preocupat de muzica pop în ultimele câteva luni, ai ratat ascensiunea a două trenduri oarecum opuse. Într-o lume în care cântatul mediocru n-a reprezentat nicicând o piedică, mulţi artişti au început deodată să sune extraordinar. Mai ceva decât extraordinar: perfect. Note şi tonuri perfecte, ca şi cum a avut loc o nemărturisită înăsprire a standardelor la casele de discuri sau un salt evolutiv în dezvoltarea corzilor vocale. La cealaltă extremă sunt câţiva cântăreţi de hip-hop care ating şi ei notele perfect, dar cu o precizie atât de exagerată încât, artificiale şi comice, melodiile lor seamănă cu nişte roboţi din anii ’50 cântând Motown*. (vezi audio la final)

Forţa din spatele ambelor trenduri este program numit Auto-Tune, o chestie ingenioasă pe care o poţi downloada şi care poate îndrepta orice voce pentru a atinge notele potrivite sau pentru a rămâne în tonalitatea potrivită. E un Photoshop al vocii. Nu e doar că Auto-Tune poate face pe oricine să cânte ca un profesionist, dar folosit aşa cum a fost gândit de producător, el poate transforma o reprezentaţie modestă în ceva fără niciun defect tehnic.

Inventatorul Auto-Tune-ului este un tip numit Andy Hildebrand care a lucrat ani întregi pe interpretarea datelor seismice în industria petrolieră. Folosind o formulă matematică numită autocorelaţie, Hildebrand trimitea sunete în pământ înregistrând reflecţia lor proiectând astfel hărţi care foloseau la săpături. E o tehnică datorită căreia companiile petroliere au economisit foarte mulţi bani, drept pentru care Hildebrand s-a retras la vârsta de 40 de ani. Avea următorul capitol al vieţii supus dezbaterii când, la o petrecere, o prietenă l-a provocat să inventeze un instrument care să-i permită să cânte fără să falseze. După ce a moşmondit câteva luni, Auto-Tune s-a născut în 1996.

Aproape imediat, sunetişti din toate studiourile l-au adoptat drept unealtă secrete pentru a remedia notele scăpate aiurea, economisind bani şi timp folosit altădată pentru re-înregistări. Auto-Tune a putut fi auzit de orice om teribil de iritanta melodie a lui Cher, „Believe”. În primul vers Cher cântă „I can’t break through…” ca şi cum ar face-o de pe o casetă stricată (rămânând totuşi în ton). Dar acesta nu este felul în care Auto-Tune a fost conceput să funcţioneze, „Nu m-am gândit niciodată că cineva întreg la minte ar vrea să facă aşa ceva cu el”, spune el. Ca şi alte trenduri înfiinţate de Cher, abuzul de creativitate al Auto-Tune-ului a ieşit repede din trend, chiar dacă a continuat să fie folosit în studiouri mai mult sau mai puţin uşor de remarcat. În 2003, T-Pain, un rapper nu dintre cei mai cunoscuţi, a început să refolosească produsul, de data aceasta cu mai mult succes, aşa încât albumul de debut (2005) a „trimis” mai multe single-uri în top 10.

Kanye West căuta un efect care să meargă cu nişte versuri duioase**, aşa că l-a urcat pe T-Pain în avion şi l-a adus în Hawaii pentru a vedea împreună cum ar putea să întoarcă pe toate părţile acest Auto-Tune. Diddy i-a dat chiar tânărului rapper un procent din profitul de pe un album pentru lecţiile despre Auto-Tune. Cu toate astea, dacă Kanye West a avut şi el parte de criticile lui, T-Pain e desfiinţat din start drept o ciudăţenie (nu că l-ar deranja: „Aş prefera să fiu cunoscut pentru ceva decât necunoscut pentru nimic”).

Să admitem că Auto-Tune a avut impact. Din cei 6-7 directori de case de înregistrări intervievaţi pentru acest articol niciunul nu şi-a putut aduce aminte de vreo sesiune de înregistrări din ultimii câţiva ani în care să nu fi folosit programul. „Nu e nicio ruşine să repari o notă sau două”, spune Jim Anderson, profesor de muzică la Universitatea din New York, „dar s-a mers mult prea departe”. Unul din producătorii care a câştigat Emmy-ul anul acesta ne-a spus: „Hai să zicem că Auto-Tune a văzut toate vocile de la Britney Spears la Bollywood şi că astăzi orice cântăreţ presupune că o să-i treci melodia prin acest program”.

În acelaşi timp, multe melodii îndrăgite sar un pic din ton dacă eşti mai atent. „Bineînţeles! Ăsta e cântatul!”, spune acelaşi profesor Jim Anderson. „De exemplu, poţi găsi nişte imperfecţii minunate în melodia ’Don’t Know Why’ a lui Norah Jones, dar n-aş schimba repara niciuna din ele”.

Să sperăm că fetişul pentru note perfecte va păli, deşi la modul în care se răspândeşte, nu dă semne de oboseală. O versiune cu doar 99$ pentru utilizatorii amatori a fost lansată în noiembrie 2007 iar acum T-Pain lucrează cu oamenii de la Auto-Tune pentru o versiune iPod. „O să fie foarte tare! Practic, înregistrezi vocea, pui Auto-Tune pe ea şi o trimiţi prin e-mail sau o pui pe net. O să poţi suna exact ca mine”, ne spune T-Pain. Întrebat dacă nu cumva asta o să se întoarcă împotriva lui atunci când nu va mai fi unic, T-Pain râde: „Nu sunt eu aşa îngrijorat. Am o grămadă de scheme pe care nu le-aţi văzut. Ceilalţi sunt cei care trebuie să m-ajungă din urmă”.

autotunetime

*Motown = casă de discuri din Detroit – oraş numit şi Mo(tor) Town – care a dat apoi un stil de muzică distinct, o combinaţie de blues, soul şi pop
** fraza exactă e „for an effect to match his heartbroken lyrics”, aluzie la albumul „8o8s & Heartbreak” al lui Kanye West.

Revistă: TIME, februarie 2009
Autor: Josh Tyrangiel
Titlu original: How Auto-Tune Is Breaking Music’s Sound Barrier